Născut la 8 septembrie 1916 în localitatea româneasca Zlocutea, pe Timoc, în Bulgaria. Trei ani mai târziu această localitate trece împreună cu alte 8 (din care 7 curat româneşti şi una bulgărească!) în componenţa Serbiei şi i se schimbă denumirea în Aleksandrovac.
Ce roman e viaţa acestui luptător!
Copil fiind, trece înot Dunărea şi face şcoală românească la Turnu Severin şi la Craiova, visul lui fiind să deschidă şcoală românească în satul său, vis neîmplinit nici până azi! Condamnat pentru vina de a fi mers în România pentru a învaţa să scrie şi să citească româneşte, cu domiciliu forţat, culege balade şi poezii populare din Timocul sârbesc şi din cel bulgăresc, pe care le publică în 1943 cu sprijinul lui Iuliu Maniu, dr. Nicolae Lupu şi al profesorului Nicolae Cartojan, care şi prefatează lucrarea!
La aproape 91 de ani, dl Cristea Sandu Timoc e la fel de activ în susţinerea cauzei Românilor Timoceni!
Îi urez în continuare MULTA SĂNĂTATE!
Să dea Dumnezeu să apară anul acesta ediţia a II-a a Poeziilor populare de la Românii Timoceni!
Introducere în poezia populară
Aveam o atracţie fascinantă faţă de cântecul şi balada populară. Mergeam împreună cu părinţii încă pe când îmi cădeau dinţii de lapte, pe la diferite nunţi, praznice la care veneau lăutarii cu taraful lor şi cântau toată noaptea. Baladele erau impresionante, unele puteau să dureze şi două ore, atât erau de lungi. Mă impresionau adânc unele balade cum erau „Tănislav Voinicul”, „Badiu”, „Baba Novac”, „Gruicea” şi alţi eroi care o sfârşeau prin închisorile turcilor aruncaţi în temniţe întunecoase şi reci în care şerpii şi balaurii sugeau sângele voinicului; „când mă strânge, mă cuprinde, când mai creşte, mă sfârşeşte”, de aceea tot timpul plângeam cu hohote şi o rugam pe muma mea Gherghina să facem ceva că sunt atâţia oameni aici la nuntă, să scoatem din închisoare pe omul acesta chinuit, că e păcat să sufere.
Muma mă liniştea şi spunea „nu trebuie să plângi, e o poveste şi nu e adevărat” la care eu răspundeam „ nu se poate, nu ar fi spus-o lăutarul dacă nu ar fi fost adevărat”. De aceea muma se ferea să meargă cu mine pe la petreceri unde se cântau cântece bătrâneşti. Însă îmi plăceau şi cântecele de dragoste sau „frânturele” şi îmi amintesc de primul cântec pe care l-am auzit fredonându-l de muma Măria lu Diudea, care cânta: „bate murgul din picior, colo-n vale la izvor…”.
Vedeam în lăutarii care cântau cântece bătrâneşti un fel de sfinţi şi prooroci pripăşiţi printre lume de tot soiul să o înveselească. Niciodată cât am fost elev la liceu şi la şcoala normală, nu am crezut că mă voi ocupa să culeg poezia populară aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri, Alecsandri, Al. Russo, Reteganu etc.
Pentru mine preocuparea vieţii mele era să învăţ carte la şcoala normală, să mă întorc în satul natal şi să înfiinţez şcoala românească pentru copiii din sat, de la Zlocutea, numită mai de curând cu nume regesc de Alexandrovac.
La şcoala normală de la Craiova, încă din clasa a – V-a cam de pe la 15 ani am început să studiez cântecele şi obiceiurile de la românii din Timoc. În această acţiune am fost îndrumat de ilustrul meu profesor Ilie Popescu Teiuşan. În această clasă, de Paşti, la o serbare la care participa întreaga şcoală, aproximativ 500 de copii şi profesori, am vorbit la o şezătoare despre „Obiceiurile de Paşti la românii timoceni”. Dizertaţia a fost spusă pe de rost pentru că am avut ambiţia să arăt că pot vorbi liber fără text şi într-adevăr m-am bucurat de oarecare succes, spre bucuria profesorilor mei. La această şcoală erau copii români şi aromâni de peste hotare, în clasele mai mici decât clasa mea, încât eu apăream ca un fel de un coleg sau frate mai mare care mă ocupam de fiecare să înveţe şi să nu facă politică, să nu se înscrie în Garda de Fier şi să n-ajungă şef de cuib că poate să fie eliminat pe viaţă şi poate chiar împuşcat, lucruri ce s-au întâmplat mai târziu.
Adevărul este că pătrunsese în rândul tineretului această ideologie extremistă care avea rostul să întărească neamul românesc din interior şi din afară. Eram îngrijorat pentru soarta lor deşi la noi la Craiova nu erau decât doi elevi cu două clase mai mici decât mine Cutrumba şi Profenza, amândoi din Grecia, pe care îi rugam să fie cât se poate de atenţi să nu li se întâmple vreun rău, că aromânii din Grecia au nevoie de ei să le fie învăţători. Mai aveam grijă şi de elevii români din Banatul Sârbesc care erau vreo 10, formau o echipă de fotbal puternică care bătea toate clasele.
Cam în aceste condiţii am terminat şcoala normală, făcându-mi visuri încă dintr-a patra, că eu voi înfiinţa prima şcoală primară românească la mine în sat, la Zlocutea şi acesta era un vis profetic pentru mine.
Învăţam aproape bine, eram pe lângă cei premianţi cu notele, dar niciodată nu am luat un premiu, însă mă lăudam către colegii mei că după ce voi termina şcoala voi merge în Iugoslavia, la Belgrad, direct la regina Marioara, fiica reginei Maria a României, îi voi arăta că am diplomă şi voinţa de a-i învăţa pe copiii din satul meu să scrie şi să citească şi în limba lor părintească. O rugam să dea ordin la miniştri să ne îngăduie ca să avem şi noi în Timoc şcoli româneşti. Eram aproape sigur că voi reuşi în această năzuinţă şi niciodată nu am crezut că în Serbia nu se poate trăi.
Trebuie să spun că atunci când am terminat şcoala mai întâi m-am repezit la Bucureşti să cer o consultaţie la Ministerul Învăţământului. Ministru era Constantin Angelescu, liberal iar adjunct Ghiţescu şi director general Stanciu Stoian.
După ce le-am prezentat cererea mea de a înfiinţa prima şcoală primară românească în Serbia, ministrul a cerut un răgaz de trei zile ca să vină de la Belgrad de la ambasadă consilierul tehnic pentru cultură, Petre Ionescu, şi el român timocean din Bulgaria. A treia zi am primit următorul răspuns, bazaţi pe informaţiile directe de la Belgrad. Mai întâi că sârbii nu vor accepta o şcoală românească în sudul Dunării, pentru ei o şcoală şi o biserică românească reprezintă o sinucidere şi au insistat ca să renunţ la această idee fantastică după părerea lor, întrucât se desfăşura într-un teren minat unde mă aflam singur fără nici un fel de ajutor extern. Mi-au propus orice post în România numai să nu îmi pierd viaţa pe acolo că e păcat; „cu sârbii nu se poate nimeni înţelege, iar tu nu eşti o excepţie”, ziceau miniştrii. Am insistat să accepte ca să-mi văd visul cu ochii pentru că altfel nu aş fi făcut şcoala şi doream să înfrunt orice risc, fie chiar moartea.
Înainte de a trece Dunărea şi a mă despărţi de ţară şi de oameni cu suflet bun, românesc, de unde am avut ce învăţa, am dat o raită prin satul Puţinei de lângă Combinatul de apă grea din satul Halânga, cam la 7 kilometri de Turnu Severin. Aici aveam să mă despart de nişte oameni de suflet, adevăraţi părinţi, numiţi de către localnici un fel de boieri, care ţineau morţiş să mă înfieze. Dispuneau de o avere bunicică cu prăvălii şi case în Severin, însă eu doream să-mi iau rămas bun pentru că nu se ştia dacă ne vom mai vedea şi ne-am despărţit toţi trei plângând ca nişte copii pe podul de peste râul Topolniţa, unde ştergându-i lacrimile mamei Veta i-am şoptit încet la ureche: „mama Veto, eu trebuie să plec, eu am altă menire pe lumea asta, deşi vă iubesc mult, nu am încotro, pentru asta m-am născut eu, ca să merg acolo în Sârbia să lupt şi să mor pentru dorul de neam şi de limbă românească”.
Ajuns în satul meu am urcat dealul pe la fântâna mare, care fusese înghiţită de ape şi după ce am deschis poarta mică de sub o arcadă de piatră, pe care fratele meu Ilie cioplise un cap de cal, am găsit casa pustie, doar în curte o pisică cu trei picioare reprezenta singura vietate. Atunci am înţeles blestemul la care s-a referit muma mea Gherghina atunci când fratele meu Ilie a omorât şarpele de casă pe care eu îl hrăneam cu laptele din strachină. O durere sfâşietoare m-a cuprins şi mi-am dat seama că din neamul Sănduleştilor de odinioară nu mai rămăsese nimic. La câteva zile mi s-a comunicat de la primărie că sunt condamnat 6 luni să merg la o carieră de piatră în Macedonia, ca o recompensă pentru faptul că m-am obrăznicit, am trecut Dunărea clandestin şi în loc să învăţ la un liceu sârbesc am învăţat la o şcoală românească. Fără voia jandarmului am plecat la regina Marioara la Belgrad, să mă conving ce este cu putinţă să fac. La Ministerul Învăţământului mi s-a spus că eu nu am de unde să ştiu româneşte deoarece sunt născut în satul cutare care după ştiinţa lor e sat sârbesc iar locuitorii sârbi. Am încercat să le prezint argumente că în satul meu nu există nici un picior de sârb şi că toţi sunt români, însă ei nu înţelegeau acest lucru invocând tratatul de la Saint Germain din 1918, care nu recunoştea existenţa românilor în Serbia. Prin urmare diploma mea, pe care am pus atâta suflet şi s-au construit atâtea vise nu făcea două parale. Am alergat la palatul regal, la regina Marioara. Mă gândeam că o româncă nu poate să mă refuze şi tot o să reuşesc să fac şcoală românească în sat. Dar când le-am explicat sârbeşte, aşa cum mă pricepeam coloneilor de la poartă, unul a sărit la mine, mi-a dat un pumn şi m-a aruncat pe scări. După ce mi-am revenit şi mi-am adunat lucrurile mi-am dat seama că trăiesc pe altă lume. Atunci am înţeles de ce ministrul de la Bucureşti spunea că nimeni nu poate să se înţeleagă cu sârbii, deoarece ei au altă limbă şi au altă judecată faţă de oamenii obişnuiţi. Atunci mi-am dat seama că visul meu s-a spulberat, că într-adevăr în această ţară nu se putea trăi ca român dar se putea trăi ca sârb, iar mie îmi lipseau virtuţile pe care le are un patriot sârb.
Întors acasă, în domiciliul forţat am descoperit un alt vis care corespundea năzuinţelor mele şi am început să adun folclorul românesc din satul Zlocutea şi alte sate vecine.
Puneam tot sufletul pentru culegerea folclorului, lucram şi ziua şi noaptea pentru că nu ştiam cât timp voi putea să rabd în acest paradis. Ştiu că odată m-am dus la Negotin în zi de duminică şi o domnişoară învăţătoare din Blivanuţ, Elisabeta Lapadatovici m-a întrebat ce caut la Negotin duminica când librăriile sunt închise şi nu poţi cumpăra caiete, şi totuşi am urcat în tren şi am găsit caietele necesare pentru colecţionarea folclorului.
Un timp am poposit pe la Vârşeţ după armată, unde am funcţionat la internatul liceului român şi am ajuns în funcţia de bibliotecar, am expediat în Timoc cu aprobarea directorului toate dublurile din bibliotecă; era vorba de câteva zeci de pachete trimise în diferite sate româneşti. Expediam şi ziarul Nădejdea, aşa că aveam mai mulţi cititori.
În timpul iernii (anul 1939) am primit un telefon de la primarul satului, Florea al lui Minoacă, care mă informa că sunt căutat de jandarmerie pentru că vor să-mi însceneze un proces de înaltă trădare de patrie şi mă sfătuia să fac tot ce e posibil să fug în România ca să scap cu viaţă, lucru pe care l-am şi făcut.
Prima dată am încercat la Academia Română unde era secretar general Alexandru Lapedatu şi preşedinte Dimitrie Gusti, ca să mă sprijine să public colecţia mea de folclor literar, însă nu am avut succes.
Între timp l-am cunoscut pe deputatul Nicolae Lupu, lider ţărănist şi mai apoi pe Iuliu Maniu şi el şeful Partidului Naţional Ţărănist. Eu mergeam la aceste personalităţi nu ca membru de partid ci ca român care aveam nevoie de un mare sprijin într-o chestiune destul de delicată. Doctorul Nicolae Lupu a mers cu mine la profesorul universitar Nicolae Cartojan, care la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istoria Literaturii Vechi se ocupa şi de folclor şi publica o ediţie din clasicii români comentaţi la Scrisul Românesc din Craiova. Mi-a primit materialul şi a ales cam pentru un volum poezia populară, în special baladele şi în scurt timp a apărut cartea sub titlul „Poezii populare de la românii din valea Timocului”, în primăvara anului 1943, cred că în tiraj de 30 000 exemplare.
Volumul a fost prezentat într-o sesiune a Academiei Române, odată cu cartea profesorului universitar Nicolae Bagdazar „Istoria filozofiei româneşti”, care mi-a confiat la Casa Şcoalelor în biroul scriitorului Emanoil Bucuţa, că poeziile mele au fost primite de Academia Română cu mare entuziasm spre deosebire de studiul dânsului despre filozofia românească acceptat ca orice carte. Însă ţinea să accentueze că poeziile s-au bucurat de un mare succes şi este şi normal întrucât în vremea aceea mareşalul Antonescu intrase în război împotriva Uniunii Sovietice ca să dezrobească Basarabia la 22 iunie 1941 şi declarase că va urma anexarea la România a Banatului Sârbesc şi a provinciei din sudul Dunării dintre Morava – Timoc, aflate sub ocupaţie germană şi bulgară.
Cartea aceasta în vreo 10 000 de exemplare am distribuit-o mai întâi la românii din Timocul Sârbesc şi apoi la românii din Banatul Sârbesc, şi el aflat sub administraţie germană, despre care se vorbea că de fapt era rupt de teritoriu sârbesc şi nu puteai intra în Banat decât cu paşaport sau acte de trecere, de aceea se spunea între nemţii din Banatul sârbesc că după război, având în vedere că Banatul avea atunci peste 300 000 nemţi va deveni o provincie independentă sub denumirea de Donau Land. Deci alipirea la România era cu cântec, imposibil de realizat.
Înaltul comandament german din ordinul lui Hitler a convenit cu generalul sârb Milan Nedici şi omul politic Acimovici să formeze un guvern care să colaboreze cu trupele de ocupaţie germană şi bulgară şi să lupte împotriva partizanilor comunişti din Serbia dar şi din Bosnia. Comandamentul german a oferit această şansă Serbiei sub condiţia suspensivă că exclude anexiunea provinciei Timocului la România dacă guvernul lui Milan Nedici îşi formează o armată de „cetnici” care să lupte împotriva forţelor militare comuniste.
După ce s-a răspândit aproape în întregime această carte pe teritoriul Serbiei împreună cu 40.000 abecedare şi 35.000 Noul Testament, guvernul Nedici s-a speriat de amploarea propagandei româneşti în Timoc şi în consecinţă s-au organizat grăniceri numiţi cetnici care să vegheze ca să nu mai pătrundă cartea românească din România în ţinuturile sârbeşti învecinate.
Au fost cazuri când bărci întregi pline cu pachete de cărţi au fost aruncate în Dunăre pentru a nu fi periclitate vieţile barcagiilor români timoceni care transportau le de la depozitele organizate de noi la pichetele de grăniceri.
Ca represalii patrioţii sârbi au început să atace armata germană pe la spate în regiunile mai populate de românii timoceni ştiindu-se că pentru un soldat german împuşcat mişeleşte pe la spate se executau de către Gestapoul german primii 100 de români aflaţi pe câmp la lucru. Cum o serie de execuţii au avut loc ne-am speriat în timp ce populaţia dintre Morava – Timoc intrase în panică.
Aflându-mă atunci la Ministerul Propagandei la cabinetul ministrului Alexandru Marcu şi directorului Octavian Neamţu am convenit să mă deplasez în toamna anului 1943 la Belgrad pentru a găsi soluţii politice de informare şi de contactare a generalului Nedici pentru împăcare. Am apelat la Belgrad la deputatul român din Iabucovăţ, Pop Dioka Popovici, un prieten al lui Iuliu Maniu şi doctor Nicolae Lupu ca să intermedieze la primul ministru al guvernului Serbiei ocupate o întrevedere pentru a înceta genocidul împotriva poporului român timocean. Ajuns la Belgrad la deputatul amintit am insistat să folosească oficiile sale politice pentru a găsi un „modus vivendi” cu guvernul Serbiei vizavi de abuzul amintit. Pop Dioka Popovici nu putea să-l refuze pe Iuliu Maniu şi a obţinut o audienţă la generalul Nedici, rugându-l ca cetnicii sârbi să nu-i mai prigonească pe românii timoceni prin săvârşirea de atentate împotriva armatei germane şi bulgare de ocupaţie. Drept răspuns generalul Nedici a replicat ostentativ cerându-le românilor să înceteze cu propaganda românească şi mai ales prin răspândirea de abecedare şi cărţi de poezii. În concluzie nu s-a ajuns la nici un fel de înţelegere, generalul nu a fost convins că represaliile împotriva populaţiei paşnice trebuie să înceteze. Cu acest prilej deputatul român Pop Dioka Popovici ne-a arătat o scrisoare trimisă din Dubrovnic de către fostul ministru de externe al Iugoslaviei, pare-mi-se dr. Ivan Ribar, în care scria că este colaboratorul mareşalului Tito şi să aibă grijă să-şi păstreze capul că după război el va fi căpetenia românilor care vor trăi într-o provincie autonomă timoceană, în care el va fi liderul principal.
De altfel în tot timpul războiului cartea românească a fost vânată şi înecată în Dunăre iar cei prinşi că o răspândesc au fost omorâţi pe loc.
Există şi o baladă populară numită „Cântecul lui drăguţă” din Văiuga, care a fost prins cu cărţi româneşti ascunse sub tuleii din car pe care îi transporta la munte.
În timp ce mă ocupam cu adunarea poeziei populare la mine în sat, Zlocutea, într-o discreţie desăvârşită, de sfânta Maria mare când este bâlci la Negotin şi la Bregova în Bulgaria, ocazie cu care se trecea frontiera fără paşaport dintr-o parte în alta, studenţii şi elevii români de la liceul din Sofia au aflat de preocupările mele şi m-au invitat la ei la Vidin sau la Dii, aşa cum îi zicem noi româneşte. Atunci am aflat că şi pe ei îi interesează acest lucru şi că vor sprijinii acţiunea mea, de aceea mi-au şi dat câteva poezii populare. Cel mai activ mi s-a părut studentul Vanku Constantin.
Am rămas profund impresionat în vara aceea din 1937, când trecând prin diferite sate din dreapta Timocului, din ţara bulgărească, de unde am aflat cu uimire că femeile şi mai ales babele trăiesc prin poduri sau prin păduri, pentru că sunt echipe de frizeri de stat care merg din casă în casă şi tund babele şi muierile mai tinere. Se zice că ele sunt ferchezate, adică tunse până la urechi ca să fie civilizaţia europeană. Trebuie să explicăm că fetele odată căsătorite îşi acopereau părul cu basma galbenă sau albă şi nu se mai dezbrobodeau până la moarte, pentru că era un păcat ca bărbaţii să le vadă părul; aceasta era semnificaţia ascunderii prin poduri şi stoguri de paie.
Pe de altă parte ziarul Timocul, care apărea la Bucureşti sub redacţia etnologului renumit Florea Florescu din Bregova cita mai multe cazuri în care unii români au fost împuşcaţi de grăniceri pentru vorbeau româneşte la scăldat pe Dunăre, iar alţii au fost trimişi în judecată, surprinşi că vorbesc româneşte în public, o limbă neoficială interzisă de statul de drept.
Pentru publicarea acestei cărţi am folosit fotografii de la reprezentantul românilor timoceni, Ion Ilie (Iovan Ilici) din satul Brestovac de lângă Bor, personaj de însemnătate istorică, traducătorul în limba sârbă a poeziilor reginei Elisabeta – Carmen Sylva şi care a fost destituit din învăţământ de la şcoala normală din Iagodina, pentru acest motiv dar şi pentru că prin 1913 ceruse guvernului de la Belgrad şcoli şi biserici în toate cele peste 300 de sate româneşti dintre Morava - Timoc.
Tot în această perioadă după pacea de la Bucureşti (1913), profesorul Ion Ilie a cerut anexarea la România a acestei provincii vecine întrucât se afla în legitimă apărare, împotriva limbii, credinţei şi etnogenezei româneşti fiind pornit un proces de intimidare, prigoană şi deznaţionalizare forţată.
Cititorul neavizat trebuie să cunoască acest teren minat din dreapta Dunării pe care sârbii s-au făcut stăpâni la anul 1690 printr-o colonizare forţată, pe care sârbii o numesc „Siberia sârbească”.
Dificultăţi în studierea şi adunarea folclorului din acest spaţiu blestemat au avut toţi cercetătorii şi folcloriştii care s-au aventurat în acest spaţiu geografic. primul a fost Emil Picot (1889), fost consul al Franţei la Timişoara; a urmat Gustav Weigand (Leipzig – 1900) care a fost arestat fiind surprins că vorbea româneşte cu poporul autohton român din Timoc; M. Blok (1940) etnolog german care studiindu-i pe românii timoceni şi-a întocmit şi o hartă etnografică a fost arestat în 1940. Profesori universitari din Bucureşti: Gheorghe Vâlsan şi etnologul G. Giuglea în 1912 au întreprins cu studenţii de la Universitatea din Bucureşti o cercetare a folclorului la românii din Timoc, ţinutul Cladova, pe care localnicii o numesc Chia, deoarece configuraţia solului este ca o cheie. Atât profesorii cât şi studenţii români au fost împiedicaţi de jandarmii sârbi să facă cercetări ştiinţifice în această zonă, pe care ei o socotesc un spaţiu strategic al slavismului de miazăzi. Şi ei au fost arestaţi şi alungaţi în România.
Prin anii 1960 în timp ce se afla în construcţii hidrocentrala Porţile de Fier I, se puteau organiza cercetări şi studii istorice, folclorice, etnografice etc. atât la românii din Timoc cât şi la sârbii în Banatul românesc. Renumita folcloristă şi etnolog Emilia Comişel şi colega sa Ghizela Suliţeanu îmi spuneau că erau urmărite ziua să nu facă cercetări printre românii timoceni, de aceea toate cercetările care le-au făcut au avut loc în timpul nopţii la lampă, când autorităţile iugoslave nu erau prezente.
În anul 1995 când Academia Sârbă a organizat un congres în Timoc, în satul lui Baba Novac, profesorul aromân Vasile Barba din Freibourg a fost surprins de către udbiştii sârbi în timp ce vorbea româneşte cu populaţia majoritară în piaţa din Dolni Milanovac şi au fost necesare demersuri pentru ca să fie pus în libertate.
De la acelaşi congres Academia Sârbă a respins un studiu al meu de vreo 30 de pagini despre Baba Novac ca om al locurilor şi făuritor al unităţii românilor sub Mihai Viteazul la 1600, pentru motivul că aduceam argumente că Baba Novac atunci când a fost ars de viu la Cluj în 5 februarie 1600, a declarat că e sârb însă el se referea că face parte din zona de sud a romanităţii, cum de altfel şi azi românii din Serbia când trec în România spun că sunt din Serbia, sau sârbi, ca să se facă deosebire faţă de cei din România, dar mai mult ca sigur nu avem nici o probă ca Baba Novac ştia sârbeşte.
Există totuşi un Baba Novac „de beljeac Novac” în folclorul sârbesc şi bulgăresc, însă acesta apare în folclorul slav în jurul anilor 1444, când se înălţa cetatea Semendria (Smederevo).
Ei bine, studiul meu a fost respins pentru acest motiv şi securitatea din Timişoara a prins de veste şi câteva luni de anchete la securitate a trebuit să mai îndur pentru simplu motiv că am îndrăznit să-l fac pe Baba Novac vlah sau român. Dacă nu aş fi avut alte studii publicate la Panciova în 1972 (în limba sârbă) despre Baba Novac şi originea sa, ar fi fost posibil să fi fost trimis în judecată a treia oară pentru fapte legate de românii transdanubieni, români tăinuiţi, uitaţi de către „boiernaşii” de la Bucureşti, din diferite „furtăţanii” politice trecute.
După 1950 – 1960 a început industrializarea forţată atât la românii din nordul Dunării cât şi la cei din sudul Dunării. Situaţia economică a fost atât de tragică şi îngrijorătoare încât după spusele lor, românii din Timoc, vreo 3 ani nu au vrut să muncească pentru statul comunist. Şi-au ascuns grâul şi porumbul ca în vremuri medievale, în gropi de bucate, au mâncat pir, coajă de copac şi ierburi dar nu au muncit pentru înflorirea comunismului. De aceea Tito prin 1953 a renunţat la colhozuri.
Începând din această perioadă s-a schimbat ceva în sufletul omenesc, s-a rupt legătura cu satul şi fenomenul rustic care ne-a asigurat continuitatea. Atunci dispar din Timoc lotrii sau haiducii şi începe dezumanizarea societăţii socialiste, ajungându-se prin anii 1971 ca românilor timoceni să le fie frică să se declare vlahi, nu numai români, şi s-au recenzat doar 1460 români în 350 de sate româneşti şi 20 de oraşe în Serbia de răsărit. Românii şi-au ascuns pe unde au putut bucatele dar şi cărţile româneşti, să nu fie găsite de autorităţile sârbeşti. S-a ajuns să se îngroape cărţile în care se vorbea despre Dumnezeu şi despre români. Ultimii barzi populari s-au îngropat iar poezia populară a pierit odată cu ei.
Dacă nu aş fi prevăzut atitudinea de teroare şi uzurpare a drepturilor şcolare, religioase ale românilor timoceni poate că multe poezii populare ar fi rămas necunoscute azi, însă din 1937 mi-am dat seama că într-un teren sec de suflet şi dominat de autoritarism, limba română se află în pericol şi implicit poezia populară.
La o emisiune a televiziunii România Internaţional în seara de 7 februarie 2007, ora 18:30, un lider al românilor timoceni, Duşan Pârvulovici, spunea că la ei în Serbia se petrece un fenomen unic în lume, anume încă există interdicţia limbii materne în şcoală şi biserică, mass – media, chiar acum în secolul XXI.
În acelaşi timp părintele Boian Alexandrovici de la biserica românească din Malainiţa se plângea că autorităţile judecătoreşti sârbeşti de la Negotin l-au condamnat la două luni închisoare cu suspendare pentru că a construit o biserică în curtea casei sale împreună cu concetăţenii săi, singura biserică românească din ţara vecină, Serbia.
Prin urmare aici nimic nu se poate îndrepta. Raportorul consiliului de securitate şi al UE, Ahti Saari, diplomat finlandez, care se ocupă de problema Kosovo declara că poporul sârb ajuns în conflict cu toate minorităţile, nu numai cu albanezii, are o problemă de etnogeneză şi pe cale de consecinţă nu poate fi salvat. Friedrih Engels în 1848 prevedea o catastrofă pentru Serbia.
Indiferent cum s-ar comporta faţă de cetăţenii săi, administraţia de la Belgrad, Sofia sau Atena, un lucru este sigur că se vor naşte din rândul acestor români sau aromâni feciori destoinici care vor lupta cu energie şi fără frică pentru dezrobirea, autonomia sau naşterea unor provincii independente aşa cum au avut românii din Timoc, dreapta Dunării sub turci, provincie autonomă cu principi români de la 1536 până la 1833.
Poezia populară de la românii din dreapta Timocului, din Bulgaria a avut un traseu şi mai dureros în perioada socialismului victorios.
Românii din satul Rabova şi altele s-au opus aderării la colhozuri şi renunţarea la proprietatea privată. Există o poezie populară pe care o cânta un bard întârziat din Călinic, Mitko Petrov de „ziua frâsânelului”, a doua zi de paşti, pe locul sfânt Albotina, nu departe de Dii. Părintele de la biserica din Rabova, Florea lu Căţel, Ion a lu Băzor şi alţii, fiind printre ultimii fugari au fost prinşi de stahanovişti, înfăşuraţi pe o ţeapă ca un burduf şi duşi la Dii aproape 30 de kilometri ca să fie văzuţi prin satele româneşti timocene ca duşmani al societăţii socialiste. De la această întâmplare ne-a rămas o poezie populară pe care citind-o astăzi rămâi cu impresia că este vorba de o întâmplare din epoca primitivă. După ce s-a dezmeticit, preotul şi ceilalţi s-au întors în sat şi locuitorii care fuseseră deposedaţi de proprietate, cărora li se luaseră vacile, oile, caprele, atelajele trebuiau să joace în horă plângând de bucurie că nu mai au nici o avere şi că de aici înainte proprietatea lor este a partidului comunist.
Cu toate acestea şi în perioada comunistă poezia populară a înflorit, încât locuitorii din dreapta Timocului, din ţinuturile bulgăreşti, obişnuiau ca în timpul treieratului, atunci când radio Bucureşti transmitea cântece populare, unul dintre ei mai voinic striga să oprească maşina că Bucureştiul transmite muzică populară şi cântă Maria Tănase, Maria Ciobanu sau alte Marii, cântece care le ungeau sufletul cu farmecul şi măreţia spiritului românesc. Era o obsesie generală a populaţiei să se „adape” din poezia populară, singurul lucru ce le mai rămăsese după ce li se confiscase tot avutul.
Prin anii 1976 aflându-mă la Ateneul Român, unde era sărbătorită Maria Lătăreţu, eram împreună cu istoricul Sava Iancovici – Gârleanu din Timoc Serbia, şi urcând treptele am zărit figura unui ţăran anonim care stătea şi privea la cei ce intrau în Ateneu. L-am întrebat ce caută la Ateneu? La care necunoscutul ne-a spus:
„eu sunt român de la Dii din Bugărie, da mă ocup cu lăuta şi am auzit la radio că e sărbătorită zeiţa cântecului românesc Maria Lătăreţu. Nu am mai putut răbda, noaptea am trecut Dunărea înot, în cap cu ce mă vedeţi şi desculţ şi am venit să o văd, că nu pot să mor şi să nu văd această femeie fermecată cu dar mare de la Dumnezeu. Mă cheamă Văitiş Ghiţă Colă, din satul Vârf şi mai ştiu că domnul Sandu Timoc a publicat nu demult o carte de poezii populare „Cântece bătrâneşti şi doine” şi vreau să o găsesc la prietenii mei din Bucureşti, pentru că noi din asta trăim, acesta este sufletul din care sugem duhul învierii”.
Când Sava Iancovici l-a prezentat aşa desculţ la Maria Lătăreţu, aceasta a fost atât de impresionată încât l-a îmbrăţişat ca pe feciorul ei, şi au plâns ca nişte copii care nu s-au văzut de un veac. Chiar şi noi cei din jur am lăcrimat de bucurie.
Cititorii vor înţelege ceva din aceste exemple, cât iubeau ei cântecul bătrânesc românesc. Unul dintre barzii cei mai renumiţi din satul meu Zlocutea, Sima Prunarul, în 1972, când am văzut satul meu după o interdicţie de 23 de ani, trăgea să moară şi atunci m-a rugat să fac ceva, să merg la mănăstirea Curtea de Argeş, pe care a înălţat-o meşterul Manole zidindu-şi propria soţie pentru ca să nu se mai surpe sfânta mănăstire. El dorea ca să-i duc un săculeţ de pământ de la talpa acestei mănăstiri, să-l pună pe inimă atunci când va pleca pe lumea cealaltă. „Domnule Sandu vreau să iau şi eu ceva cu mine din ţara mea românească”.
Putem conchide cu certitudine pentru românii timoceni din Serbia şi Bulgaria că dacă nu ar fi avut o poezie populară în vetre întinse din dreapta Dunării cu obiceiuri şi tradiţii strămoşeşti unice la romanitatea orientală n-ar fi putut supravieţui până astăzi acţiunilor teroriste ale naţionalismului slav de miazăzi.
Susţinem această teorie bazaţi pe o comparaţie cu românii din Banatul Sârbesc care deşi începând cu septembrie 1934 sunt recunoscuţi ca minoritate etnică cu toate drepturile şcolare, bisericeşti, mass-media etc., ajungând la o înflorire datorită priceperii şi energiei depusă pe acest teren de către un pedagog înflăcărat şi energic, consilierul tehnic de ambasadă la Belgrad, dr. Atanasie Popovici, fiu de preot din comuna Geanova de lângă Negotin, Timoc Serbia.
Am încercat ca în jurul ideii de folclor sau poezie populară să invocăm şi momente din trecutul acestui popor obidit şi orfan de patrie mumă, după unii. Facem această îndeletnicire convinşi că românii din Dacia Traiană nu cunosc aproape nimic din istoria românilor transdanubieni şi nici nu vor să înveţe ceva despre ei fie că nu au timp, fie că instinctul naţional a pierit la români şi nu mai interesează ideea românească.
În acelaşi timp statele vecine se străduiesc prin toate mijloacele posibile şi imposibile să boicoteze orice activitate a românilor din dreapta Dunării, din Serbia de Răsărit şi Bulgaria, pentru a nu se trezi conştiinţa naţională şi a ridica probleme la marginile de nord ale Serbiei şi Bulgariei.
De 17 ani ducem această neobosită luptă de identitate şi dezvoltare culturală a românilor din această arie de sud-vest, în cadrul Asociaţiei Astra Română Timişoara (p-ţa Victoriei, nr. 3, et.2, c.15, tel/fax: 0256/490774), ca nişte fideli succesori ai renumitului apostol al neamului românesc Andrei Şaguna, a Astrei Transilvane şi Astrei Bănăţene, desfiinţate în 1948 împreună cu înfloritoarele Case Naţionale de pe tot cuprinsul Banatului şi Transilvaniei.
Aşteptăm în acest cadru de dezvoltare sprijinul moral şi material al tuturor românilor din ţară şi străinătate putând fi contactaţi direct prin vicepreşedintele Astrei Române, IPS Mitropolitul Banatului dr. Nicolae Corneanu (0256/490960, str. Bul.D.Loga, nr.5, Timişoara).
Facem acest apel sincer şi călduros către acei fraţi care mai simt româneşte întrucât Asociaţia Astra Română este mai mult cunoscută la românii de peste hotare decât la românii din patria mumă.
Întreaga noastră activitate, începută încă din clasa a-IV-a la Liceul Traian din Turnu Severin şi continuată sub auspiciile Bisericii Române Ortodoxe, cu binecuvântarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist şi a neobositului Mitropolit al Banatului dr. Nicolae Corneanu, s-a desfăşurat pe altarul propăşirii sfintei limbi româneşti, pe care „unii o plâng iar alţii o cântă”.
08.02.2007
Cristea SANDU TIMOC
Cristea Sandu Timoc s-a născut pe 8 septembrie 1916 la Zlocutea, sat românesc de pe Timoc, trecut în 1919 din componenţa Bulgarie în cea a noului Regat al Serbilor, Croaţilor şi Slovenilor, devenit in 1929 – Jugoslavia; sârbii i-au schimbat denumirea în Alexandrovac, în cinstea noului rege Alexandru I Karagheorghevici (n. la Cetinje-Muntenegru în 16.12.1888 – m. asasinat la Marsilia în 9.10.1934) rege între 16.08.1921 – 9.10.1934.
DR. CONSTANTIN ANGELESCU (10.06.1869-1950) Născut la Craiova, studiază la şcoala Obedeanu. Medic şi om politic român. Profesor universitar la Bucureşti. Fruntaş al Partidului Naţional Liberal. Ministru al Instrucţiunii (1918-1919, 1922-1926, 1927-1928, 1933-1937), prim-ministru (1933-1934), consilier regal (1938-1940). Activitate pentru desăvârşirea statului unitar român. Vast program de construcţii şcolare, impunând un model care-i poartă numele. Arestat de comunişti, a murit în închisoare (Data morţii nu se cunoaşte cu precizie. Variaza între 14.09 1948 şi 1950) Membru de onoare al Academiei (1934).
Link
Lucrarea intitulata, in extenso, Poezii populare de la romanii din Timoc – Nord-Estul Serbiei si Nord – Vestul Bulgariei aparea in 1943 in prima editie ingrijita de prof. univ. Nicolae Cartojan (foto) care marturisea la acel moment datoria pe care o simtea fata de romanii timoceni si de traditiile lor populare. « Am crezut ca in aceste vremuri de sangeroasa incaierare intre popoarele lumii, in care este in joc si fiinta neamului nostru, romanii timoceni au dreptul sa fie si ei auziti in ceea ce au mai scump in inima lor si in ceea ce a pastrat coeziunea lor: cantecul. Implinim dar o datorie fata de cultura neamului, acordand un loc de cinste sufletului romanesc din Timoc, in colectia Clasicii romani comentati », spunea prof. Cartojan in prefata primei editii, completand lucrarea si cu un mic studiu intorductiv despre istoricul romanilor timoceni, a limbii romane vechi pe care acestia inca o folosesc si la acest moment, dar si comentarii asupra poeziilor cuprinse si temelor pe care acestea le trateaza.
Pentru românii din Serbia de Răsărit sau din zona Timocului, acesta este al treilea an în care au putut sărbatori paştele la biserica de la Malainiţa, prima biserică românească ridicată în zonă după aproape 200 de ani.
Lipsiti de sprijinul autoritatilor de la Bucuresti, romanii timoceni din Nord-Estul Serbiei urmeaza sa actioneze in judecata Guvernul de la Belgrad, pentru refuzul de a inregistra oficial oficial Consiliul National al Romanilor din Timoc, transmite corespondentul Romanian Global News din Timoc.„Nu cerem mai mult decat alte minoritati. Sunt romani care stiu si care nu mai vor sa taca. Mergem pe calea legii”, ne-a declarat presedintele CNMNR, Zivoslav Lazici. Curtea Suprema de Justitie trebuie sa anunte decizia in cazul inregistrarii in termen de doua luni. Obstructionarea din partea autortatilor sarbe este evidenta. Sarbii au cerut scoaterea limbii romane ca limba materna din statutul Consiliului si inlocuirea cu limba vlaha-creatie artificiala. Guvernul sarb a preferat sa inregistreze oficial un Consiliu National al Egiptenilor (tigani), care au depus o cerere in mai 2005, ulterior celei depuse de CNMNR. Motivatia oficiala privind lipsa unui cadru legislativ pentru inregistrarea CNMNR, dupa separarea Serbiei de Muntenegru este nejustificata. „Pentru prima data in istorie romanii din Nord-Estul Serbiei incearca sa-si construiasca propriile institutii”, a explicat vicepresedintele CNMNR Predrag Balasevic. El a atras atentia ca toate organizatiile romanesti sunt supuse la presiuni de autoritatile locale. „Totdeauna exista o suspiciune asupra noastra. Sarbii vad o chestiune nationalista si subversiva”, a mai spus Balasevic.
