TRIBALIA

TRIBALIA

Lista mea de bloguri

  • Hello world! - WordPress へようこそ。これは最初の投稿です。編集もしくは削除してブログを始めてください !
    Acum 9 luni
  • - Тимошко въстание Доброволци-участници в четите и доброволческата бригада на ген. Черняев в Сърбия през 1876 г. имало много доброволци от гр. Видин и видинск...
    Acum 2 ani

vineri, 27 iulie 2007

„CINE VREA PIERZANIA ROMÂNO-VLAHILOR DIN TIMOC”



Îmi amintesc cu emoţie şi puternică nostalgie de acea fantastică copilărie, când pe la 14 ani mergeam la o minunată închisoare din Negotin pe care numai părinţii şi bunicul meu o cunoscuseră cu câţiva ani înainte. Era fermecător să vezi şi să auzi cuvinte atât de înţelepte mai ales de la temnicerul care ne-a luat pe noi trei copii în răspăr, ce îndrăznisem să trecem clandestin Dunărea şi să ne înscriem la Turnu Severin la un liceu românesc când era un liceu sârbesc la Negotin mult mai aproape. Ei bine! Din gura temnicerului au ieşit nişte smaralde ca acestea: „Ce aţi căutat voi să treceţi cu troaca Dunărea şi să învăţaţi carte la o ghimnazie românească când aveaţi una la Negotin. Pe urmă ţineţi minte măi blegilor că nu are nici un rost să alergaţi după şcoală românească când voi ştiţi româneşte de la părinţii voştri dar nu ştiţi sârbeşte şi asta este limba care trebuie să o învăţaţi că mâncaţi pâne sârbească. De aia acuma o să vi se înfunde....”

Nu poţi uita asemenea mărgăritare şi nu poţi acuza administraţia sârbească de atunci care era cu ochii pe noi să ne ajute să învăţăm limba strâmbească" de la o populaţie pe care românii timoceni o numeau şi o numesc lume „sârbatică”.

Încă de pe la anul 1899 autorităţile sârbeşti s-au îngrijit de noi ca de copiii lor iubiţi să le interzică portul ceapsei pe care ei o numeau sârbeşte ”târvele” şi „clăbăţul” pentru că purtând asemenea acoperământ pe capete pline de mătreaţă şi de păduchi era firesc ca guvernul să vină cu o lege în ajutorul românilor timoceni.

Grija pentru noi, această naţie de gintă latină rămasă dincolo de Dunăre despărţită de rădăcinile patriei mume şi legate doar printr-un pod odată la 106 d.Hr. de împăratul Traian o aveau tot puternicii vremii încât unii învăţători au fost trimişi în judecată pentru că i-a obligat pe copii să citească din cărţi „rumâneşte”. Desigur că asemenea indivizi într-o ţară independentă şi suverană nu trebuiau să meargă atât de sus. Guvernul avea grijă ca această populaţie care atunci după unii la fiecare al şaselea locuitor era un român şi 5 sârbi iar după Vladimir Jaksic fiecare al zecelea locuitor era român şi asta pentru că o spuneau recensămintele sârbeşti spre deosebire de cele de azi care sunt fermecătoare şi cu multe înflorituri de legendă.

Cam pe la începuturi statul sârbesc a avut grijă de noi şi ne-a învârtoşit numele de familie adăugându-le un „ovici” sau „lovici” ca sufix încât să poată să suporte vicisitudinile vremurilor grele să aibă o proptea acolo sus la guvern din care să rezulte că ei sunt sârbi neaoşi având numele de familie terminat cu „ovici” sau „lovici”.

Puţine popoare au avut asemenea noroc încât copiii care se năşteau erau botezeţi de preoţii sârbi cu nume pur slave, nume care la pronunţare sforăiau şi zbârnăiau de „paternitatea sârbească” încât bătrânii şi bunicele se întrebau ce nume o fi şi ăştia. De aceea copiii şi familia aveau un nume oficial din registrele primăriei şi un nume neoficial cunoscut în sat.

Când am fost la Zrenianin la armată, eram într-un regiment format numai din românii din Timoc şi albanezi din Kosovo. E bine. O parte din ei la acest regiment de minoritari au aflat care este numele lor oficial, şi s-au mirat auzind că în cărţile de la ”Cancelarie” şi „chinez” au alte nume.

Nu trebuie să ne mirăm de asemenea elucubraţii pentru că de pildă cunosc un caz care s-a petrecut în anul 1932 în Moldova socialistă, unde un grup de intelectuali români din Moldova aminitită, au cerut guvernului sovietic să se introducă în şcolile primare alfabetul latin, lucru care s-a părut la Kremlin că este o „înaltă trădare” faţă de alfabetul cirilic, slav iar iniţiatorii aceştia visători drept răsplată au fost împuşcaţi, ceea ce nu trebuie să ne mire pentru că totul s-a făcut pentru binele patriei; nu–i interesează ca binele să-l simtă poporul de jos ci tovarăşii de sus! Şi în anul 1946 un grup de învăţători români din Banatul sârbesc, entuziasmaţi de constituţia din Jajce-Bosnia din 1943 a mareşalului Tito, care prevedea o liberalizare globală a învăţământului în şcolile minoritare. Ei bine, aceşti înflăcăraţi intelectuali proveniţi de la talpa pământului din rândul vlahilor din Banatul sârbesc erau să fie trimişi în judecată şi să fie împuşcaţi pentru că nutreau nişte vise astronomice şi nu-şi dădeau seama pe ce lume trăiesc; ei abia atunci au aflat de la Guvernul democrat al comuniştilor de la Belgrad că în Timoc-Serbia nu există români. Să fi învăţător şi să nu şti la acea vârstă că în Serbia nu sunt români era prea de tot ! Iar dacă nu au fost împuşcaţi din bunătate sârbească şi comunistă fraţii noştri din Banat s-a datorat libertăţii absolute ce a fost semănată în toate cătunele şi văgăunele de către politrucii şi partizanii comunişti.

În anul 1948 guvernul de la Belgrad a şi „demonstrat” că în Timocul sârbesc, mai bine zis între Morava-Timoc nu există români. Ca să le închidă gurile unor netrebnici neastâmpăraţi şi călători în beznă, Comitetul central de la Belgrad care din simpatia ce o aveau faţă de români au dezlegat enigma acestei limbi extraterestre căzută ca din senin din vreo stea sau astru pe pământ sârbesc, înfiinţând o comisie alcătuită din academicieni şi lingvişti, toţi premianţi şi ajunşi la maturitate.

Au stabilit, după cercetări de câteva zile, că între Dunăre, Morava, Timoc şi munţii Artani nu există populaţie românească, iar „idiomul" vorbit de băştinaşi este de structură morfologică şi sintactică pur „sârbească”. (!?!?)

Girul pentru această hotărâre a fost pus şi de un confrate de-al nostru sârb din Timişoara, Nikola Petrovici, care ajuns preşedintele Academiei de la Belgrad şi a spus cuvântul suprem şi astfel s-a decis că această populaţie nu există şi pe cale de consecinţă trebuie desfiinţată. S-au luate nişte măsuri în favoarea acesteia încât s-a suspendat ziarul „Vorba Noastră” care apărea la Zaiceri în limba română şi „Biltenul” ce apărea la Pojarevac tot în limba română. Ajutorul pentru dezvoltarea şi înflorirea limbii române nu se opreşte aici ci se desfinnţează şi postul de radio românesc de la Zaiceri, care se transferă din ordinul lui Tito „prietenilor săi albanezi sau schipetari” la Priştina din Kosovo-Metohia.

Am uitat să vă mai spun că încă de când eram copil, de pe la vreo 7 ani, jandarmeria sârbească era prezentă în sat şi ne interzicea să ne adunăm la sărbătorile noastre câmpeneşti care se ţineau după ritualuri străvechi din epoca primitivismului nostru în onoarea unor flori cum erau bujorul, liliacul, frâsânelul, şi altele. Am fost întorşi din drum tocmai când urcam spe platoul ce se numea Poieniţi, o palmă de pământ ca un disc ce se ridica drept deasupra Timocului şi de unde se vedea Dunărea şi vapoarele care alunecau pe ea. Aici veneam cu carele pline cu bunătăţi, se întindeau mesele, cântau lăutarii şi se întâlneau români din trei ţări, din „Sârbie, Bugărie şi Rumânie”. Sărbătoarea aceasta a liliacului cădea la vreo săptămână după Paşti şi platoul era plin de omenire ca la un bâlci de odinioară. Încetul cu încetul s-a avut grijă ca să dispară aceste sărbători şi întâlniri, cum a dispărut şi la Albotina de lângă Vidin, iar astăzi cei care ne mai amintim de semenea vremuri avem impresia că au fost vremuri de mare belşug şi libertate. De atunci şi până în prezent, guvernanţii de la Belgrad indiferent că au fost monarhişti, comunişti, naţionalişti, radicali, liberali sau democraţi ca azi, le-au purtat sâmbetele românilor din Timoc fortându-i să-şi schimbe până şi etnogeneza, să spună că sunt vlahi în loc de „rumâni”.

Niciodată de la 1690 de când au venit sârbii prima dată în Timoc de la Kosovo nu s-a pomenit ca să se îngăduie de către guvernele perindate ca aici să circule un ziar românesc, o carte românească, să se permită unui preot să oficieze slujba în limba populaţiei autohtone, să aibe o singură şcoală românească, măcar o singură biserică oficială românească sau să se permită măcar pe crucile de morminţi să se scrie în limba română numele defunctului pentru ca omul să doarmă liniştit că li s-a recunoscut identitatea. De aceea credem că atunci când vorbim despre aceste ţări din Balcani cum sunt Serbia, Bulgaria, Grecia, Albania sau Macedonia, să nu putem îndrăzni să căutăm ceva românesc, să vorbim despre România ca despre o ţară mumă, ca despre o ţară prietenă. Dacă vrei să nu fi rău văzut, nu pomeni astfel de nume că ti-a căzut un impozit pe cap sau că trebuie să-ţi dărâme casa pentru interes public că se va face acolo un drum comunal, ori să ţi se confişte paşaportul şi să nu mai lucrezi în Germania. Este fermecător câtă imaginaţie, cât suflet se pune de către guvernele de la Belgrad, Sofia, Atena, etc. pentru ca acest neam de gintă latină să dispară cu totul. Şi asta o fac după o ultimă teorie arborată din înălţimi politice că până şi naţia românească din România este venită peste sârbi din Siberia, numai că politrucii trebuie să complecteze teoria chibritului despre originea noastră. Cu aceasta românii din Timoc, Serbia, Bulgaria şi aromânii din Grecia etc. nu-şi iubesc limba maternă, obiceiurile, portul, cântecele dar mor de dragul limbii sârbeşti, bulgăreşti, greceşti, ruseşti sau alteia dacă e străină.

Nu ştim de ce sârbii, bulgarii şi grecii ne sugrumă cu atâta iubie şi preţuire? Poate că ne iubesc cu adevărat, căci din 1946 de când s-au desfiinţat şcolile primare şi liceele în limba română în Grecia şi Albania, poate că de când s-a suprimat Consulatul român de la Ianina şi de la Vidin şi poate şi pentru că nici un Ministru de Externe de la Titulescu încoace nu a făcut nimic pentru românii de peste hotare nici măcar un consulat la Negotin, Zaiceri, Bor sau Pojarevac. Era cât pe aci să se înfiinţeze un consulat pentru românii din Timoc însă tocmai în Muntenegru la Podgoriţa. Dacă există relaţii diplomatice atât de cordiale între România şi aceste ţări Balcanice s-ar putea înfiinţa nişte consulate româneşti mai aproape, cum sunt de pildă în Insulele Azore, la Gibraltar sau chiar într-o localitate mai apropiată din Siberia ca să ne meargă bine şi să putem să ne înţelegem şi să ne purtăm ca „adevăraţi tovarăşi”.

Cea mai renumită simpatie pentru neamul românesc s-a consumat acum vreo 2 luni la Minele de cupru din Bor, Criveli şi Maidanpec. Ei bine o firmă din România numită „Cupron” a vrut să modernizeze combinatul de cupru de la Bor şi oferise cea mai mare sumă posibilă în concurenţă cu alte firme străine de peste 400 şi ceva de milioane de dolari. Totul era semnat, parafat şi funcţionarii de la Cupron au început să lucreze la Bor, era cât pe aci să pună pe picioare aceste mine lăsate în paragină de către comunişti în care se exploatează cupru, aur şi argint. Era cât pe aci şi satele înconjurătoare să se procopsească prin muncă la aceste mine şi astfel să înflorească viaţa culturală, economică, politică, etc.

Însă din senin a căzut o idee ca un fulger şi a chemat naţiunea sârbă la manifestaţii din toate oraşele la faţa locului cu autobuze venite din diferite zone din Serbia ca să protesteze în calitate de sindicalişti că acest Cupron nu este agreat de „clasa muncitoare” din Serbia că nu e capabil să plătească atâţia bani şi să pună pe picioare acest combinat hodorogit. Protestele sindicatelor s-au ţinut lanţ nu numai la Bor dar şi la Maidanpek şi asta numai datorită iubirii nestăvilite pe care o au sârbii din celelalte ţinuturi pentru amărâţii de românovlahi faţă de care nimeni nu se interesează în afară de sârbi. După proteste înflăcărate cu pancarde, ţipete şi urlete, Cupron şi-a luat funcţionarii şi s-a retras în România.

Totuşi românii s-au ales cu ceva de pe urma grijei şi interesului pe care îl poartă administraţia de la Belgrad faţă de ei. Teritoriul din jurul Combinatului Bor este aproape mort, aerul este poluat, iarba este arsă, pământul este bolnav. Şi asta pentru că la Bor a venit peste români sârbi din toate părţile Iugoslaviei, care mai de care mai „patrihoţi”.

Au fost ucise câteva râuri şi mai ales Timocul de la Zaicear la vărsare. Acolo nu mai există peşti, nu mai există viaţă. Pirita s-a revărsat peste terenurile cele mai fertile a ucis vegetaţia.

În fine, acum vreo 10 zile un Combinat din Cneajevac a făcut un bine populaţiei şi a deversat în Timocul Alb otrăvuri care au nimicit vegetaţia şi s-au omorât peste 10 tone de peşte. Nu trebuie să fim răutăcioşi cu această grijă ce ni se poartă la fiecare pas pentru că de fapt noi românii deveniţi vlahi de la Miloşevici încoace suntem o populaţie fără drepturi, unii cred că suntem veniţi din Siberia, alţii din România şi astfel a doua populaţie ca număr după sârbi dintr-o dată nu se mai ştie de unde a căzut pe acest teritoriu. Toţi se întreabă ce căutăm noi pe acest teritoriu pe care ei l-au primit în dar de la ţarul Rusiei Nikolai I Pavlovic Romanov în 1833.

Deci ei sunt nişte proprietari „verus domini” veniţi din Asia în secolul VI-VII şi 1690, pe când noi românii nu suntem ca ei colonişti „venetici” şi suntem autohtoni, deci suntem prea vechi pe acest teritoriu ca să mai putem suporta atâta batjocură.

Fraţilor treziţi-vă, aici zace „iepurele”, „hic iacet lepus ”.

Aceasta este rugăciunea pe care o mai putem spune liber în calitate de popor căzut din statosferă peste nişte proprietari şi „prieteni milenari”.

Cristea Sandu Timoc
23.07.2007
"Pentru românii de aici, este clar că Serbia este patria lor. Totuşi, ţara de origine, care în sensul etnografic etnolingvistic spiritual şi istoric sintetizează existenţa şi moştenirea antropologică a românilor este România ca singura istorică VALAHIA. Lucrul acesta nu le convine multora incluzând şi anumiţi români. De altminteri când ne identificăm etnic, dacă este fizic sau duhovnic sau în ambele categorii."

Dragomir Draghici din BOR (Timocul "sarbesc" )


„Individul, pentru a putea fi un bun politician, trebuie să aibă un caracter puternic, de nezdruncinat, autoritate, să fie capabil de a spune ”nu”, de a contrazice, de a pune obstacole, de a provoca ura, căci asta este natura politicii. Cineva care caută cu orice preţ să câştige simpatia tuturor, să fie flatat, să evite coflictele, are încă multe de învăţat pentru a fi capabil de a conduce un partid politic cu pretenţii” — Zoran Đinđić (1 August 195212 Martie 2003) Prim Ministru al Serbiei intre 25 ianuarie 2001 - 12 martie 2003.

Stema TRIBALIEI

Stema TRIBALIEI

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000