TRIBALIA

TRIBALIA

Lista mea de bloguri

  • Hello world! - WordPress へようこそ。これは最初の投稿です。編集もしくは削除してブログを始めてください !
    Acum 7 luni
  • - Тимошко въстание Доброволци-участници в четите и доброволческата бригада на ген. Черняев в Сърбия през 1876 г. имало много доброволци от гр. Видин и видинск...
    Acum 2 ani

miercuri, 23 iulie 2008

375 DE MINUTE PE LITORALUL BULGĂRESC


Luni 21 iulie 2008 – Jupiter – România.

Un telefon de la un prieten jurnalist la un respectabil ziar central:

„Sunt la ”SCOICA”. După amiază merg cu soția pe litoralul bulgăresc câteva ore. Nu vrei să ne însoțești?”

„Cum să nu!”

De aproape 10 ani am străbătut Bulgaria în zonele locuite de români. De la Vidin la Silistra (unde românii din Bulgaria trăiesc în peste 90 de localități) și apoi în sud la aromânii din Velingrad, Rachitovo, Peștera, Dorkovo, Gorna Giumaia, Dubnița, Sofia.

Dar pe litoralul bulgăresc nu ajunsesem.

Poate și datorită poveștilor despre mafia bulgărească, care în 2000 îl lăsase pe IPS Vlasie Mogîrdan, Mitropolitul „stilist” de la Slătioara, în chiloți și pielea goală, la Pomorie, pe litoralul bulgăresc al Mării Negre! E adevărat că, datorită intervenției promte a consulului României de atunci, dl. Ionel Bănică, în patru ore, IPS Vlasie si-a primit inapoi țoalele, merțanul și toți banii!

Dar între timp dl consul Ionel Bănică a fost mutat!

Plecăm din fața hotelului „SCOICA” pe la 14.30.

La 15.10 intrăm în Bulgaria!

Străbatem Cadrilaterul.
Rememorez relațiile româno-bulgare din ultimii 180 de ani:

Astfel, după războiul ruso-turc din 1828-1829, încheiat prin Pacea de la Adrianopole, bulgarii au continuat să emigreze în Valahia, în special în județele Dolj, Romanați, Teleorman, Vlașca, Ialomița și Prahova. Aceste elemente ce luptau pentru emanciparea Bulgariei, au participat la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Bulgarii din București și din celelalte centre ale Valahiei, în special din Ploiești, au luat parte activă la revoluția de la 1848.

Douăzeci de ani mai târziu, notabilii bulgari stabiliți în România, într-un memoriu înaintat Franței în iunie 1868, arătau:

„Deoarece trăiesc în România liberă, pot prin scris, cât și prin viu grai, să solicite orice dorință pentru conaționalii săi și, totodată să arate situația grea în care se află frații lor de la sud de Dunăre”.
În același an dar o lună mai târziu, adică în iulie 1868, bulgarul Kazakovici din Alexandria, îi scria conaționalului său Ivan Kasabov din București că în România sunt toate condițiile ca tineretul bulgar să se instruiască, iar învățătorul Hristo Zlatiev (Zlatovici) are întreaga libertate din partea autorităților să-i învețe pe copii și-i face „să se simtă bulgari, chiar dacă sunt născuți in România”

Marele revoluționar bulgar Gheorghe Sava Racovski (1821- 1867) a părăsit în 1863 Belgradul, deziluzionat de ezitările sârbilor de a sprijini cauza bulgarilor și s-a stabilit la București unde, cu ajutorul negustorilor bulgari a început, la 8 martie 1864 editarea ziarului „BĂDĂȘNOST” – VIITORUL – care, printre altele, milita pentru prietenia româno-bulgară.

El arăta că România a fost pentru poporul bulgarun azil liber și inviolabil, iar casa săteanului român a fost deschisă bulgarului cu cea mai mare ospitalitate”


Publicistul și revoluționarul bulgar Liuben Karavelov (1834-79) scria în ziarul „SVOBODA” editat la București în 1869: „Trăim într-o țară pe care o putem numi o a doua Elveție. România, conform Constituției sale liberale, permite tuturor naționalităților, fără deosebire, să se dezvolte liber, să se întărească și să progreseze, să se dedice comerțului și să exercite orice muncă, fără nici un fel de opreliște; pe scurt, România este țara care a înscris ca deviză cuvintele: «LIBERTATE ȘI CULTURĂ». Noi bulgarii, de asemenea avem deplină libertate, ca naționalitatea noastră să înflorească, să ne îmbogățim literatura, să ne apărăm entitatea etnică și răspicat să ni se audă vocea în toate problemele majore care ne privesc!”

În același an 1869 a fost întemeiată la Brăila „SOCIETATEA LITERARĂ BULGARĂ” nucleul care a stat la baza viitoarei ,ACADEMII BULGARE din 1911.

De asemenea guvernul român a finanțat și cu bani instituțiile culturale bulgărești din România. Astfel, la 18 ianuarie 1868, Asociația Intelectualilor a Comunității Bulgare din Brăila mulțumea Primăriei din localitate pentru cei 150 de galbeni alocați Școlii Bulgare,...„cu cea mai profundă recunoștință și gratitudine pentru această cu adevărat filantropică dotație.”

Etnicii bulgari din România au avut o contribuție imensă la renașterea precum și la mișcarea de eliberare a patriei lor de origine – Bulgaria.
Astfel,
- în România au apărut primele tipărituri în limba bulgară modernă (Râmnicu Vâlcea, în 1806 - Culegerea lui Sofronie Vraceanski),
- în România au luat naștere primele școli bulgărești iar în1824 la Brașov, s-a tipărit primul abecedar bulgar,
- în București s-a redactat primul proiect al Constituției Bulgariei în 1848 și s-a constituit primul Comitet Central Revoluționar Bulgar.
- Tot în București a luat ființă primul parlament neoficial bulgar în 1876,
- iar la Brăila s-au pus bazele Academiei Bulgare în 1869.
- În România s-au format și primele cete de luptători revoluționari pentru eliberarea Bulgariei încă din 1841.

Până în 1878 pe teritorii românești au funcționat aproape 40 de școli în limba bulgară la București, Galați, Giurgiu, Alexandria, Ploiești, Bolgrad, Brăila, etc. precum și în Banatul aflat atunci sub austro-maghiari, la Vinga, Dudeștii Vechi etc., iar la Bolgrad a funcționat și primul liceu de limbă bulgară. În această perioadă au fost tipărite peste 300 de titluri de cărți bulgărești, peste 60 de ziare și reviste, existau 19 de tipografii și redacții bulgare; multe dintre ele tipărind și în românește.

În România și-au găsit adăpost cei mai reprezentativi oameni ai științei, culturii, literaturii și ziaristicii bulgare; cei mai de seamă activiști bulgari ai vieții politice și revoluționare, precum: Gheorghe Sava Rakovski, Liuben Karavelov, Vasile Ion Cancea Levski, Hristo Botev și mulți alții. Poporul bulgar a găsit un adăpost și cea de a doua patrie în România.

Relațiile româno-bulgare au continuat să fie excelente și după câștigarea independenței României și reapariția statului bulgar,cu excepţia problemelor privind fixarea graniţei în sectorul Silistra.

numirea de reprezentanţi diplomatici şi consulari români la Sofia şi Rusciuc (deşi Bulgaria era încă stat vasal Turciei).
a) septembrie 1878 Carol I îl numeşte ca prim agent diplomatic şi consul general la Sofia pe Alexandru Sturdza (fără a mai aştepta beratul Porţii).
b) 28 mai 1879 -îl numeşte consul la Rusciuc pe Alexandru Stoianovici ( fără a anunţa Turcia, care recunoaşte tacit situaţia).
 Răspunsul cneazului Alexandru Battenberg la scrisorile de acreditare ale lui Alexandru Sturdza: "Bulgaria nu va uita niciodată că, în momentele grele, fiii ei au găsit în România ospitalitatea cea mai frăţească şi că eforturile poporului bulgar pentru libertate şi progres au fost totdeauna privite cu o nobilă simpatie de către români"
Numirea unui agent diplomatic bulgar la Bucureşti, fără a se mai ţine cont de suzeranitatea Turciei.
Relaţiile comerciale le vor depăşi pe cele cu Serbia,
 În martie 1885 s-a încheiat convenţia poştală româno - bulgară.
 Vizitele cneazului Alexandru Battenberg în România, precum şi trecerile lui prin Bucureşti, vizita regelui Carol I la Rusciuc, gesturile de atenţie reciprocă, au dus la consolidarea legăturilor prieteneşti dintre cele două ţări, care au culminat cu propunerea în iunie 1886 din partea cneazului Alexandru Battenberg de constituire a unei Confederații Româno-Bulgare ce urma să aibă armata comună în caz de război.

1886-1887 – a fost pregătită în detaliu Unirea României și Bulgariei sub sceptrul lui Carol I, în forma unei monarhii dualiste de tip austro-ungar. „Întreaga presă bulgară, mari personalități culturale și politice din țara vecină, numeroși cetățeni de la sudul Dunării au pledat entuziast pentru această unire, care ar fi rupt ireparabil coloana vertebrală a influenței rusești în Balcani” .

Din păcate, presiunile și amenințările Rusiei la adresa României și Bulgariei, (amenințate cu ocuparea militară) au dus la eșecul acestui proiect în 15 iunie 1887.



Christian
Va urma...

duminică, 20 iulie 2008

Dacia Aureliană - Revista românilor din Timoc


LIII. NAŢIUNI INCORIGIBILE


Este posibilă o constrângere a statelor recalcitrante să se democratizeze?


Distinşii noştri cititori, de astăzi şi de mâine, veţi observa că toate scrierile noastre, nu sunt făcute pentru a avea vre-un folos personal, ci sunt scrise cu lacrimi şi sânge, în dorinţa de a găsi un refugiu în sufletele celor care iubesc dreptatea, libertatea şi egalitatea dintre oameni şi naţiuni, indiferent din ce seminţie ar fi.

Nu se poate ca toate popoarele din peninsula Balcanică să fie ortodoxe, să vorbească sârbeşte sau bulgăreşte, greceşte şi să-i urască pe ceilalţi care cred şi vorbesc altă limbă. Aruncând o privire înapoi în trecutul istoric, observăm că locuitorii din Balcani se înţelegeau mai bine între ei, până prin secolul XVIII şi XIX, când a apărut naţionalismul în biserică, familie şi şcoală.

Mulţi îşi pun întrebarea dacă este justificat naţionalismul la sârbi, pentru că în realitate fiecare popor este naţionalist, atunci când este ameninţat de o forţă străină din afară sau de către alte popoare mici sau mari , capabile să ne modifice structura etno biologică, etno psihologică şi să le ameninţe integritatea teritorială. Ori după câte ştim din istorie sau din literatură nu cunoaştem vreo ţară vecină care să-i fi ocupat, persecutat şi prigonit pe sârbi pentru ca să renunţe la valorile lor inestimabile de naţiune slavă în Balcani. Dimpotrivă, sârbii încă aflându-se în stare de şubjugare sub turci de la 1389- 1833, fără ţară, fără armată, fără şcoli şi biserici în limba lor maternă, datorită dezvoltării creştinismului şi a ortodoxiei şi-a luat rolul în serios şi a deznaţionalizat nu numai popoarele învecinate dar şi pe unele îndepărtate ocupând în acelaşi timp şi teritoriile acestora. Despre acest aspect am mai scris.

Cea mai bună societate este să favorizezi şi să protejezi o diversitate de culturi, într-o unitate de idei. Cu cât într-o ţară sunt mai multe culturi, limbi, credinţe, ţara aceea este mai înfloritoare şi poate avea mai multe virtuţi pentru a se afirma în cultura regională, europeană sau continentală.

N-am înţeles de ce naţionalismul la sârbi este atât de vicios, veninos, agresiv şi încărcat de ură de rasă, limbă, etc.. Susţinem acest lucru, pentru că n-a venit nici un popor să cucerească Serbia, n-a venit nici un popor să interzică sârbului să nu mai vorbească sârbeşte ci să vorbească turceşte, nemţeşte, româneşte, ungureşte sau altă limbă. N-am auzit să fi venit vre-un alt popor peste sârbi şi să-i fi obligat să renunţe la ortodoxie, la alfabetul lor chirilic şi să devină catolici, aşa cum erau pe la anul 1220, sub Stevan Pârvovencianin. Nu cunoaştem nimic din istoria zbuciumată a vecinilor noştri, în care ei să fi întâmpinat greutăţi în dezvoltare, aşa cum au întâmpinat românii, fie din nordul Dunării, fie din sudul Dunării. De asemeni ne-am pus întrebarea în nenumărate rânduri, ce folos au dacă interzic în şcoli, biserici, televiziune, radio, justiţie, etc., limba maternă a românovlahilor din Timoc-Serbia de Răsărit? Desigur n-au nici un folos, decât să blocheze dezvoltarea culturală a românilor încât să nu-i concureze pe sârbi, care îşi dau seama că făcând un paralelism cu spiritualitatea românească de sorginte latină, sunt cu două trepte mai jos.

Ce s-ar întâmpla dacă de mâine încolo executivul de la Belgrad, Sofia, Atena, etc., ar înceta să promoveze procesul de desnaţionalizare forţată împotriva românilor şi aromânilor, pe care ei îi poreclesc vlahi şi fraţii noştrii români şi aromâni, ar fi trataţi civilizat, cu şcoli şi biserici, pe care de fapt unii le-au avut în zona Balcanilor, mai bine de 100 de ani, sub protecţia culturală şi financiară a României. Credem că minorităţile dintr-o dată s-ar simţi egale şi s-ar putea dezvolta o relaţie sinceră de colaborare şi prietenie, şi nu am trăi zile amare, aşa cum le trăiesc fraţii noştri din Timoc Serbia de Răsărit, azi.

Dacă privim peste minorităţile româneşti şi aromâneşti, fie din peninsula Balcanică, fie din spaţiul nordic, din Moldova, Ucraina, de influenţă rusească, constatăm cu uimire că România n-a fost în stare în cei vreo 19 ani de la revoluţie, să obţină un statut civilizat pentru o minoritate să zicem din Grecia, Serbia sau alta. Cine se face vinovat de aceste insuccese? Unii spun că politicienii noştri, alţii spun că mass-media şi presa, care nu s-a ridicat la înălţime nici chiar atunci când a trecut pe la Bucureşti câte un preşedinte sau premier, de la Belgrad, Sofia sau Atena, să-i întrebe cum de îşi permit să comită crima de genocid şi etnocid împotriva minorităţilor româneşti din sudul sau din nordul Dunării, şi să aibă pretenţia că ne sunt „preteni”?

Alţii aruncă vina însăşi pe aceste minorităţi ale noastre, care au zeci de organizaţii împrăştiate în diferite zone şi care practic nu fac sau nu rezolvă mai nimic. Această populaţie, ca să poată supravieţui nici nu e îndrumată, consultată şi nici nu este asistată cu un minimum de buget, pentru a avea reviste, ziare, edituri, radio, televiziune. Presupunând că nu mai au buget prin departamentul românilor de peste hotare, că România trece printr-o criză financiară şi nu se pot consuma banii ţarii, pentru nişte locuitori străini imprăştiaţi în întreaga peninsulă Balcanică, atunci cum de se consumă atâtea miliarde pentru minorităţile paralele din România care primesc în jur de 200.000 euro, în timp ce fraţii noştri timoceni, aromâni, basarabeni şi bucovineni nu primesc nimic. Ne îngăduim presupunând că avem de a face cu oameni de bună credinţă care mai simt româneşte, să găsească soluţie ca problema financiară, şcolară, religioasă , culturală, juridică, mass-media, etc să fie monitorizată de către Uniunea Europeană şi să se rezerve un buget destinat cu exactitate fiecărui grup etnic şi fiecărei organizaţii cultural - politice. Este păcat şi vom fi blestemaţi de către urmaşii noştri că lăsăm să fugă anii şi să nu izbutim din punct de vedere politic şi diplomatic să rezolvăm absolut nimic. Este ca şi când de 19 ani, România nu ar fi avut Minister de Externe.

Pe de altă parte dacă nu există un dialog nici cu ţările vecine în care trăiesc românii băştinaşi, şi nu plecaţi la munci provizorii în străinătate, dacă suntem săraci sau ne zgârcim să-i ajutăm cât de cât pe fraţii noştri atunci avem reprezentanţi în Consiliul Europei şi în comunitatea europeană care să ceară ca aceşti români să fie înfiaţi de o altă ţară mai bogată şi cu politicieni mai iscusiţi, energici, îndrăzneţi, virtuoşi şi care sunt legaţi cu sufletul de destinele acestui popor.

Dacă românii de peste hotare se bucură de protecţia articolului 7 din constituţia României, este de neînţeles să nu aibă un secretariat de stat pe lângă ministerul învăţământului, aşa cum a fost în vremurile burgheziei, când aveau un buget separat şi se ştia de către parlament, cui sunt adresaţi banii şi în ce scop. Astăzi, cu regret o spunem, cam din anul 1999, aproape nimeni nu se mai ocupă de românii de peste hotare, decât din an în paşti, când se nasc anumite interese personale.

Nu ridicăm acestă problemă cu gândul de a insulta pe cineva, însă atâta vreme cât românii de peste hotare sunt peste 10 milioane, până la 13, există şi mai pot fi salvaţi, cum se explică că nu s-a ridicat un partid, care să îmbrăţişeze ideea şi să înfiinţeze un mic parlament al minorităţilor româneşti de peste hotare care să-şi apere propria identitate, demnitate şi tezaurul inestimabil al limbii materne.

Toate aceste deziderate credem că sunt posibile, mai ales că unele chestiuni legate de românii din Timoc, Serbia, aromânii din Macedonia, românii din Basarabia şi Bucovina, au intrat sub lupa Uniunii Europene şi au început a fi discutate sperându-se că recomandările Uniunii Europene, vor fi luate în consideraţie.

De aproape 200 de ani ne milogim la vecinii noştrii ca să ni se recunoască statutul juridic de minoritate etnică, cu toate drepturile aferente şi n-am reuşit nimic, încât românii noştrii din Timoc Serbia, de pildă, nu au nici drepturile pe care le aveau sub jugul turcesc, când aveau recunoscută de sultan, provincia autonomă, Margina, între 1365-1833. Deci au avut recunoscută o provincie autonomă separată şi respectată de către păgânii turci timp de 468 de ani. Chiar şi sub Tito au avut mai multe drepturi decât azi, de pildă două ziare care apărea la Zăiceri, „Vorba Noastră” şi „Lucrul Nostru”, iar la Pojarevac apărea tot în limba română „Biltenul”. Mai aveau 7 deputaţi în Parlament care îi reprezentau pe „românovlahi” şi un post de radio „rumânesc” la Zăiceri. Mai putem avea încredere că ceea ce nu s-a făcut în aproape 200 de ani, se va face de aici înainte în 10 ani? Ce face Ţara Mumă pentru a stopa procesul de desnaţionalizare forţată?

Dacă vrem să pierdem vremea, dacă vrem să mai treacă 20 de ani prin faţa noastră, atunci să avem încredere în juriştii şi politicienii naivi, care cred în astfel de recomandări ale UE. Dacă vrem să evităm repetarea unei tragedii ca cea de la Kosovo, care deşi e o chestiune mică, a zguduit lumea şi a pus pe jar două supra puteri, SUA şi Rusia, care de fapt mai mult ele au rezolvat problema, decât cele două populaţii aflate în conflict, sârbii şi albanezii.

Pentru aceasta trebuie să se amendeze Convenţia Cadru, să se modifice constituţia Uniunii Europene şi în care să se introducă nu formule de recomandare, ci de constrângere a acelor popoare care au minorităţi şi n-au vocaţie politică pentru a le administra. Ce să se prevadă? Mai întâi răspunderea morală, personală şi colectivă a naţiunii care devine subiect de drept acuzată de o infracţiune împotriva civilizaţiei şi a omenirii. Apoi să prevadă răspunderi pecuniare şi privative de libertate pentru guvernanţii sau funcţionarii care au lucrat cu rea credinţă, care au pus piedici în dezvoltare şi se fac vinovaţi. Toţi aceştia când vor şti că vor răspunde cu averile lor, când vor şti că statul va trebui să plătească suferinţele îndurate de către minorităţi şi mai mult decât atât să fie obligat să plătească fiecărei minorităţi în parte o anumită sumă de euro sau dolari drept răscumpărare a unor crime de genocid şi etnocid. Toate aceste învinuiri trebuiesc dovedite prin argumente scrise, presă, radio, tv şi mărturii. Oare ministrul de externe al Uniunii Europene, Havier Solana, să nu ştie de aceste lucruri, împinse până la genocid şi etnocid şi să piardă vremea cu vizite lipsite de orice efect juridic şi moral, prin aceste ţări balcanice, recalcitrante. Care este atunci rolul Uniunii Europene, de a globaliza, pacifica şi garanta o pace de dezvoltare pentru toţi indivizii, naţiunile şi minorităţile. Dacă se va continua cu această neîndemânare şi neimplicare în problemele de fond ale minorităţilor balcanice, care nici astăzi nu s-au liniştit şi mulţumit cu situaţia în care sunt, niciodată nu va fi aici pace, iar Uniunea Europeană va cheltui bani şi energie, pe care mai bine ar da-o săracilor.

Constituţia Uniunii Europene trebuie să fie clară, limpede şi cu o clauză coercitivă care apelează în viitor la sancţiuni, deci vor fi sancţiuni pentru colectivităţi care provoacă ură de rasă, limbă, credinţă, sau de altă natură. Mai trebuie adăugat în constituţie că statele care nu dau dovadă de îndreptare şi nu acţionează conştient prevenind erorile, ţara respectivă să fie condamnată de către Tribunalul Penal Internaţional de la Haga, să cadă sub tutela Uniunii Europene sau altei ţări, pe o perioadă de 20-50 de ani, şi mai mult sau mai puţin, după cum vor fi rezultatele.

Dacă este admisibil, ca nişte copii rău trataţi de către părinţii naturali, să fie decăzuţi din dreptul de paternitate, şi asta în întreaga lume, cum să nu fie posibil, să admitem ca o ţară mică sau mare, care dă dovadă de incapacitate administrativă, culturală, şcolară, religioasă, politică să fie tolerată, să-i stăpânească pe nişte minoritari, care s-au învăţat să rabde numai pentru a preveni conflicte şi războaie şi deci, pe cale de consecinţă, aceste ţări, care nu pot avea virtuţi democratice pentru a administra alte minorităţi, trebuie să fie decăzute din aceste drepturi, fie acordându-le autonomie cultural-teritorială, fie acordându-le autoconducerea, fie acordându-le o independenţă controlată de UE celor asupriţi sau anexiune la ţara înrudită.

Numai popoarele mari ca întindere şi cu suflet mare, creştinesc, etc. sunt capabile să facă dreptate şi pentru cei slabi, săraci şi nedezvoltaţi. Această dreptate trebuie făcută acum în cel mai scurt timp impunându-se în statele nedezvolate democratic priorităţi pe etape şi probleme încât în doi trei ani să nu existe în Europa ţară care să fie exceptată de la această regulă chiar şi atunci când nu ar fi integrată în Comunitatea Europeană. Numai în felul acesta vom salva Balcanii şi Europa de la instabilitate, imoralitate şi războaie neîncetate.

Trăim o viaţă inutilă şi zadarnică, dacă nu ne silim să-i scăpăm de la robie pe cei mai neajutoraţi, umiliţi, fără putere şi batjocoriţi. „Domnul face dreptate şi judecată tuturor celor asupriţi” (Ps. 103:6.),pentru că Domnul este acolo, peste tot unde omul se simte prigonit, umilit şi batjocorit!

Dumnezeul nostru, care ne vede cât suferim, cât pătimim, că plângem pentru această dreptate, confiscată de naţiuni creştine, ortodoxe, neevoluate, să le binecuvinteze conducătorii orgolioşi şi naţionalişti şi să li se ierte păcatele pentru aceste fapte calificate juridic, crime de genocid şi etnocid, să le dea multă putere de îndreptare, de însănătoşire pentru binele atât al poporului sârb, bulgar, grec albanez, macedonian, etc..

Totuşi, oricâtă încredere am avea în guvernanţii din aria bisericii ortodoxe amintite, nimic nu se va îndrepta, nici într-o sută, nici într-o mie de ani, nimic, decât dacă constituţia Europei Unite, va introduce clauze de constrângere şi decădere din calitatea de stat suveran şi independent, peste acele populaţii pe care le persecută, le confiscă toate drepturile şi îi consideră prizonieri pe viaţă, în pofida faptului că nu sunt băştinaşi ci sunt venetici, veniţi peste români sau aromâni din Euro-Asia.

Trebuie să se pună capăt acestui scandal, care frământă omenirea de mai bine de două secole şi ţine dezvoltarea şi progresul pe loc, pentru că sunt popoare pe care unii cărturari le-au etichetat ca fiind contra-revoluţionare şi inadaptabile principiilor democratice, pentru că nu au înăscute virtuţile etno-genetice, unde oricât timp ar trece, nu există instinct pentru valorile umane.



Cristea SANDU TIMOC


18.07.2008

ASTRA ROMÂNĂ, P-ta Victoriei nr.3 ap. 15

astra_romana_timisoara@yahoo.com

sâmbătă, 19 iulie 2008

«Prietenia sârbo-română» a fost cumpărată cu prețul a 700.000 de români !

Motto:

«Mă uit la trecut

să am perspectiva drumului

pe care îl am de urmat»

Winston Churchill (n.1874 - d.1965)


Politica „aliatului nostru dintotdeauna” a fost favorizată de poziția conciliantă a guvernului român, de abandonarea fraților de peste Dunăre în moara naționalismului sârbesc, de lipsa sprijinului cultural, religios și școlar.
Cum s-a ajuns la această situație?
Același Winston Churchill spunea că: „Un popor care-și uită trecutul se condamnă să-l retrăiască”
Să rememorăm evenimente, mai puțin cunoscute, de acum aproape 90 de ani:

În condițiile disoluției monarhiei austro-ungare, la 31 octombrie 1918, la Timișoara, dr Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social-Democrat maghiar, a proclamat „REPUBLICA BĂNĂȚEANĂ” (în germană Banater Republik, în sârbă Banatska republika, Банатска република și în maghiară Bánáti köztársaság), ca o tentativă de a menţine integritatea Banatului multi-etnic, în faţa pretenţiilor teritoriale ale naţiunilor interesate. În realitate, se dorea ca să fi o republică autonomă în cadrul statului maghiar, iar Sfatul Poporului din Banat să fie subordonat guvernului din Budapesta. De altfel, dr. Otto Roth a declarat că va rămâne ataşat noului guvern maghiar.
Românii o vedeau însă ca pe o încercare de a împiedica unirea Banatului cu Regatul României. Așa că fruntaşii românilor au părăsit consfătuirea şi, într-o întrunire separată, au alcătuit Consiliul Militar Naţional Român, având ca preşedinte pe dr. Aurel Cosma. Acesta a răspuns deciziilor lui Otto Roth astfel: "Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspiraţiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru naţional."

Conform recensământului maghiar din 1910, populaţia Republicii Bănăţene era de 1.582.133, dintre care 592.049 români (37,42%), 387.545 germani (24,50%), 284.329 sârbi (17,97%), 242.152 unguri (15,31%), precum şi comunităţi de slovaci, croaţi (caraşoveni) şi ruşi.
Componenţa religioasă era după cum urmează: 855.852 ortodocşi (54,10%), 591.447 romano-catolici (37,38%), precum şi grupuri mai puţin numeroase de calvinişti, luterani, greco-catolici, evrei.
După două săptămâni efemera „Republică Băbățeană” își înceta existența prin acțiunea armatei sârbe care, sprijinită de corpul expediționar francez condus de Franchet d'Esperey, a ocupat întregul Banat, cu Timișoara, oprindu-se la Mureș! Primele măsuri au fost de a aresta învățătorii, profesorii și preoții români! Cu chiu cu vai s-au retras din 2/3 din Banat în 1920, păstrând 1/3 din teritoriu, unde sârbii erau minoritari, majoritari fiind germanii împreună cu românii.
În 1919, profesorul universitar G. G. Mironescu, fost senator, viitor prim-ministru și membru al Misiunii universitare române în Franța, scria articolul „Le Probléme du Banat”, în care rezuma succint motivele care justificau de ce pretențiile sârbilor asupra Banatului trebuiau să fie respinse și de ce Banatul, în integralitatea sa, trebuia să fie reunit României.
1. Românii formează majoritatea absolută a populației în umătate din Banat. Ei formează majoritatea relativă în Banatul întreg (39%; după statisticile religioase). – Sârbii nu dețin majoritatea absoluta în nici o regiune din întregul Banat. Ei au majoritatea relativă (32,4%) într-un singur district.
2. Românii trăiesc, în masă compactă, în jumătatea Banatului, pe o suprafață de circa 15.000 kilometri pătrați și îi găsim peste tot în celelalte părți ale țării. Sârbii lipsesc aproape complet în Banatul Oriental (manquent presque complètement dans le Banat oriental) și se găsesc în insule (clairsemés) în Banatul occidental.
3. Românii sunt aborigeni. Sârbii sunt coloniști, „plantați” peste tot de autoritățile străine care-i oprimau pe românii indigeni și doreau să-i deznaționalizeze.
4. Provincia Banatului formează o unitate geografică. Ea este un exemplu tipic al unei țări înconjurate de frontiere naturale. Asemenea frontiere fiind necesare pentru a asigura o pace stabilă, nu trebuie să fie suprimate numai dacă o rațiune serioasă o cere. Dacă sârbii ar fi avut o majoritate absolută într-o parte a unei anumite întinderi din Banat, s-ar fi putut să nu se țină seama de frontierele naturale pentru a respecta principiul naționalităților. Dar acesta nu este cazul sârbilor din Banat. Ei nu pot să se bazeze pe principiul naționalitățiIor, nici pe nici un alt principiu de justiție care ar trebui să stea la baza păcii. Tot ceea ce ei au în favoarea lor este faptul de a fi, intr-un singur district, mai numeroși decât românii.
Românii care sunt în majoritate absolută în Banatul oriental formează corp comun cu minoritatea română din Banatul occidental. Nimic nu-i separă. Nu putem să-i separăm artificial în pofida oricărei justiții. Minoritatea sârbă din Banatul occidental este separata de Serbia prin Dunăre și Tisa.
5. A admite prezența Statelor sarb și român în Banat, înseamnă a pregati un viitor război, ca urmare a neînțelegerilor și conflictelor create astfel;
6. Pentru exploatarea bogățiilor miniere și forestiere din Banatul oriental și din Transilvania este indispensabil de a se putea utiliza căile de transport pe apă care duc la Dunăre: Mureșul, canalele Banatului, Tisa. Prin împărțirea Banatului între Serbia și România, aceasta (din urmă) va fi privată de aceste mijloace de transport indispensabile pentru produsele (industriei) grele ce formează bogăția Banatului oriental și a Transilvaniei. Principalele bogății ale acestor provincii vor deveni neexploatabile. Dezvoltarea economică a acestor țări va fi împiedicată.
7. România a făcut, în favoarea Serbiei, un mare sacrificiu, abținându-se să revendice regiunea Timocului (în nord-estul Serbiei), unde trăiesc, în masă compactă, trei sute de mii de Români (în afară de cei peste o sută de mii de Români locuitori ai Macedoniei sârbești). Acest sacrificiu cere o contra-partidă. În problema Banatului, Sârbii au, pentru prima oară, ocazia de a se folosi de o reciprocitate echitabilă față de România. Această reciprocitate, care cere din partea Sârbilor un sacrificiu mai mic decât cel făcut de către Români, este o problemă de dreptate. Aliații ar trebui, deci, să impună Serbiei această reciprocitate, daca Serbia nu ar oferi-o de bună voie.
8. Prietenia României față de Serbia s-a manifestat nu numai prin sacrificiul amintit, dar de asemenea prin ajutorul dat Serbiei în circumstanțele grave pentru aceasta, mai ales în 1913. România are deci dreptul la gratitudine din partea Serbiei (care niciodata n-a avut ocazia de a ajuta România). Gratitudinea nu se poate impune. Dar prietenia sârbo-română va fi în mod grav amenințată, dacă va deveni evident că Serbia nu vrea să țină de loc cont de serviciile pe care i le-a adus România. Aliații nu trebuie să încurajeze Serbia pe aceasta cale.
9. România face renunțări importante pretutindeni, la toate frontierele etnice ale poporului român: în Serbia, în Bulgaria, în Ucraina, în Ungaria. Mai mult de un milion de Români au fost astfel sacrificați de România în interesul pacii mondiale. Este mai mult decât injust să i se impună de asemenea o renunțare în Banat.
10. Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia au recunoscut încă din 1916 dreptul Românilor asupra Banatului întreg. Numai în caz că am admite că aceste mari puteri au acționat superficial sau ca ele au susținut voința micii Românii, trebuia să se recunoască faptul că dreptul Românilor asupra Banatului se impune prin legimitatea sa.
Georges G. Mironesco

Christian

vineri, 18 iulie 2008

10 porunci ale românilor din Serbia, Croația și Slovenia - 1921

1.Să nu crezi în străini, decât în Neamul tău Românesc, în Conducătorii tăi Români, ca bine să vezi şi să-ţi poţi câştiga drepturile tale.

2.Să nu-ţi fie ruşine a spune oriunde, oricând, în faţa oricăruia, că eşti Român, ca să nu ruşinezi pe Domnul Dumnezeul tău care te-a creat după asemănarea Lui.

3.Să fi apărător credincios al Bisericii drept-măritoare ortodoxe Române, cu încredere în Mântuitorul nostru Isus Hristos.

4.Iubeşte limba maicii tale, mai presus de toate, ca viţa Românească în veci să nu piară.

5.Unde se întâlnesc doi Români cel puţin două vorbe bine să se spună despre Naţia Românească şi despre purtătorii ei, ca puterea voastră să fie nemărginită.

6.Daţi-vă copii voştri la şcoli româneşti ca să fie luminaţi; trimiteţi-i la biserică pentru a le păstra bunătatea sufletului; lăsaţi-le moştenire tot ce voi aţi moştenit de la părinţi.

7.Îngriji-ţi de sănătatea voastră; munciţi şi adaogaţi averile voastre, ca Neamul Românesc să rămână tot frumos şi puternic şi nebiruit.

8.Nu părăsiţi moştenirea părinţilor voştri, nu părăsiţi vetrele voastre şi să vă inmulţiţi, ca să împliniţi voia Domnului.

9.Ridicaţi case culturale, bănci, monumente, biserici, şcoli, organizaţi coruri, fanfare, cooperative, - pentru ca să aduce-ţi laudă neamului vostru, deci vouă şi Dumnezeului vostru al cărui suflet îl moşteniţi.

10.Să nu lipsească nimenea dintre voi din Partidul Naţiei şi fiecare să citească foaea, pentruca mândria voastră să nu cunoască margini.

Din ziarul “Nădejdea„ Vârşeț 1921

"Pentru românii de aici, este clar că Serbia este patria lor. Totuşi, ţara de origine, care în sensul etnografic etnolingvistic spiritual şi istoric sintetizează existenţa şi moştenirea antropologică a românilor este România ca singura istorică VALAHIA. Lucrul acesta nu le convine multora incluzând şi anumiţi români. De altminteri când ne identificăm etnic, dacă este fizic sau duhovnic sau în ambele categorii."

Dragomir Draghici din BOR (Timocul "sarbesc" )


„Individul, pentru a putea fi un bun politician, trebuie să aibă un caracter puternic, de nezdruncinat, autoritate, să fie capabil de a spune ”nu”, de a contrazice, de a pune obstacole, de a provoca ura, căci asta este natura politicii. Cineva care caută cu orice preţ să câştige simpatia tuturor, să fie flatat, să evite coflictele, are încă multe de învăţat pentru a fi capabil de a conduce un partid politic cu pretenţii” — Zoran Đinđić (1 August 195212 Martie 2003) Prim Ministru al Serbiei intre 25 ianuarie 2001 - 12 martie 2003.

Stema TRIBALIEI

Stema TRIBALIEI

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000