TRIBALIA

TRIBALIA

Lista mea de bloguri

  • Hello world! - WordPress へようこそ。これは最初の投稿です。編集もしくは削除してブログを始めてください !
    Acum 9 luni
  • - Тимошко въстание Доброволци-участници в четите и доброволческата бригада на ген. Черняев в Сърбия през 1876 г. имало много доброволци от гр. Видин и видинск...
    Acum 2 ani

sâmbătă, 24 mai 2008

Dacia Aureliană - Revista românilor din Timoc


XLV. Veşnică pomenire în eternitate



„Sic tibi terra levis!”


Aflăm o ştire copleşitor de tristă, transmisă de la Belgrad de agenţia Romanian Global News, căreia îi rămânem recunoscători pentru tot ce face în lumea românilor uitaţi, de peste hotare.
Ni se comunică trista veste că în ziua de 16 mai 2008 au trecut la cele veşnice două figuri ilustre ale culturii româneşti şi sârbeşti. Este vorba de doi profesori universitari Milan Vanku, născut în Straja, Banatul Sârbesc şi Moncilo Savic, născut în Timoc, la Cuprija şi mort la Belgrad. Cei doi oameni aleşi ai culturii noastre, este interesant că au închis ochii în aceeaşi zi, ceea ce înseamnă că în lumea celor ce nu cuvântă vor fi împreună la toate simpozioanele şi congresele organizate de Dumnezeu.
Pe Milan Vanku (născut în 22 iulie 1923), l-am cunoscut prin anii 1937-1938, când era elev la internatul român din Vârşeţ şi împreună cu Gligor Popi, Vasko Popa, Radu Flora, Ghe. Bosuioc, Baloş, Aurel Gavrilă (-ov) şi alţii, am pus bazele primei organizaţii literare la internatul român, numită „Junimea bănăţeană”, care de fapt a fost susţinută de doamna Elena Zamfirescu, soţia directorului Constantin Zamfirescu din Ploieşti.
De atunci până în anul 1941 nu ne-am văzut. Însă el a rămas prietenul fidel al românilor din Timişoara, Craiova, Bucureşti sau Iaşi. A fost nelipsit la toate simpozioanele organizate de către Ministerul Culturii din România şi respectiv din Iugoslavia. Întâlnirile se succedau din an în an, odată la Bucureşti, apoi în celălalt an la Vârşeţ sau la Panciova.
Un timp l-am cunoscut ca profesor pe la Universitatea din Kosovo, de la Priştina, apoi a publicat studii despre „Mica Înţelegere” şi Nicolae Titulescu. Pe unele le-am recenzat chiar eu.
După revoluţie, Milan Vanku a fost prezent la toate simpozioanele şi congresele organizate de Asociaţia Astra Română din Timişoara. El a fost legat sufleteşte de noi şi idealurile noastre, chiar dacă trăia între sârbi. După ce a fost imobilizat datorită vârstei, în fiecare an n-a lipsit de la congresele Astrei Române, fiica sa Mirijana, director la Biblioteca Naţională din Belgrad, ca şi alţi profesori universitari din Belgrad.
Acum când nu ne vine să credem că ne-a părăsit, ne gândim la figura lui luminoasă, veşnic surâzător şi entuziast şi am vrea ca pronia cerească să-l aşeze între cei drepţi şi să trăiască în amintirea urmaşilor noştrii, o eternitate. „Sic tibi terra levis!”(Să-i fie ţărâna uşoară!).
Pe romanistul belgrădean Moncilo Savic l-am cunoscut în anul 1967, la Congresul Romanităţii sau Latinităţii de Răsărit”, manifestare ştiinţifică de răsunet european, prezidată de primul ministru de atunci, Ion Gheorghe Maurer (28 august-2 septembrie 1967).
S-a întâmplat să fiu la Bucureşti pentru că îmi apăruse o carte la Editura Tineretului, „Cântece bătrâneşti şi doine”, pe care Moncilo Savic a recenzat-o într-o revistă din Belgrad. Aflându-mă la Facultatea de drept, unde se desfăşurau comunicările despre latinitatea limbii române (invitat de românii din Banatul Sârbesc), stăteam de vorbă cu un istoric român din Timoc-Serbia, satul Gârleana, Sava Iancovici sau Sava Gârleanu, care era cercetător la Institutul Sud-Est European din Bucureşti şi mă invitase să văd ciudăţeniile acestei întâlniri politice şi culturale de primă însemnătate. În faţă, deodată ne-a apărut profesorul universitar din Belgrad, Moncilo Savici, care a dat mâna cu Sava dar şi cu mine, însă Sava a observat că n-a reţinut recomandarea mea şi a crezut că e bine să discutăm, fără să ştie cine sunt (tot timpul îmi făcea semne cu piciorul, dovadă că este ceva important şi trebuie să fiu atent). Profesorul Moncilo Savici era ceva mai tânăr decât mine, cu o figură înaltă, luminoasă şi deschisă, ca şi când n-ar fi fost sârb, ci român, intră în vorbă, adresându-se lui Sava: „eu aş fi bucuros dacă aş reuşi să stau de vorbă cu domnul Cristea Sandu Timoc, pe a cărui carte o citesc de vreo două nopţi”. Sava lăsă discuţia să curgă liber şi se făcu că nu observă încurcătura, încât interlocutorul nostru credea că eu sunt un străin. Văzându-l în faţă şi dându-mi seama că este un om cinstit, care nu prea e obişnuit să mintă, cum era lumea din vremea aceea, i-am zis cam aşa: „Domnule profesor, dumneavoastră sunteţi romanist şi aţi putea să ne spuneţi câte ceva despre „Expediţia ştiinţifică a lingviştilor de la Universitatea din Belgrad”, din vara lui 1948, când vreo 5 cărturari sârbi sunt delegaţi de Academia Sârbă, respectiv de domnul preşedinte al Academiei, Nikola Petrovici, originar din Timişoara şi refugiat la Belgrad, care avea menirea să constate că românii dintre Morava-Timoc, Serbia de Răsărit nu sunt români şi vorbesc cu toţii sârbeşte, probă că sunt sârbi.” Am mai continuat să-l întreb dacă mai ştie ceva despre această expediţie, a fost adevărat sau e numai o poveste. „Domnul meu, chestiunea cu expediţia de care vorbiţi a fost adevărată, iar eu am fost unul din membrii acesteia care timp de vreo două săptămâni şi ceva ne-am străduit să găsim dovezi că lexicul românilor din Serbia, porecliţi şi vlahi, este mixt şi în majoritate e sârbesc.” Apoi l-am întrebat ce rost avea totuşi această expediţie, tocmai acum după ce se rupseseseră relaţiile diplomatice dintre Comintern şi Partidul Comunist de la Belgrad. La care mi-a răspuns cam aşa: „Se scrisese în presă că românii din regiunea Zajecar, Bor, vor avea la toamnă primele şcoli primare, oficiale în limba lor maternă; chestiunea devenise publică, se anunţase şi la radio Zaicear, unde era un post românesc, că se vor deschide primele şcoli. Noi trebuia să contracarăm entuziasmul românilor sau vlahilor pentru această idee, arătându-le că ştiinţific, limba lor este o limbă sârbească şi pe cale de consecinţă, n-au nevoie de şcoală în limba rumână. Toţi participanţii la această iniţiativă au susţinut în rapoarte că românii nu sunt români ci sunt sârbi, în afară de mine”. Apoi l-am mai întrebat, pentru că mai ştiam ceva despre protestele lui Milovan Gilas faţă de chestiune şi i-am zis cam aşa: „Când s-au depus rapoartele în biroul executiv al partidului comunist şi s-a susţinut că rumânii nu sunt români, se spune că Milovan Gilas, înfuriat de această aberaţie, întrucât îi cunoştea pe românii din Timoc, s-a opus discutării acestui raport, considerându-l o ruşine pentru naţiunea sârbă. Să fi fost adevărată chestiunea?”. El a răspuns că „acesta este adevărul, pe care-l spuneţi!”.
Adaug aici ştirea că printre învinuirile care i s-au adus lui Milovan Gilas, atunci când a fost trimis de justiţia comunistă sârbească din Belgrad, 9 ani în lagăr la „Goli Otoc” (Insula Pustie), una dintre infracţiunile incriminate a fost şi aceasta cu „românovlahii din Timoc”. Ideea fundamentală de până aici arată că ura împotriva limbii şi neamului românesc nu venea direct de la Belgrad, propriuzis de la naţionaliştii sârbi, din executivul comunist, ci de la sârbii din România, care nici atunci şi nici azi nu sunt convinşi că între Morava-Timoc sunt români şi că ar trebui deschisă o şcoală specială pentru intelectualii şi deputaţii sârbi, ca să cunoască adevărul, să le fie ruşine de gestul politic care continuă şi să înveţe de la omenirea asta că este necesar să aibă şi bun simţ, înainte de ura de neam românesc.
Apoi ne-am adunat întregul grup român din Timoc şi Banat şi împreună cu cel sârb am coborât pe scările întinse ale facultăţii de drept, să mergem împreună spre tramvai. Abia aici Moncilo Savici o izbutit să mă identifice, pentru că profesorul Radu Flora, în coborâre m-a privit şi mi-a imputat apariţia cărţii amintite, zicând: „Sandule, vezi tu stâlpu ăla de telegraf din faţă, de el te va spânzura mareşalul Tito, pentru îndrăzneala ce-ai avut-o de a publica volumul Cântece bătrâneşti şi doine”. La care eu i-am răspuns calm şi cam aşa: „Radule, nu face nimic, am să mă bucur că sunt spânzurat chiar în faţa facultăţii de drept din Bucureşti”, pe ale cărei studii le terminasem. Cam în felul acesta s-au petrecut evenimentele povestite mai sus.
Mai târziu l-am întâlnit pe Moncilo Savic la toate simpozioanele şi congresele pe care le-a organizat anual, fie guvernul României, fie guvernul Iugoslaviei, şi aş putea spune că, deşi problema timoceană era ca şi înmormântată, eu cu Sava Gârleanu şi alţii discutam problema aceasta de fiecare dată şi nu ne gândeam că am putea să avem necazuri.
Moncilo Savic era un om cu idei democratice, parcă era altceva decât ceilalţi sârbi; am fost odată la un congres al aromânilor la Freiburg, în Germania şi delegaţia românească cu savanţi de la Sorbona şi alte universităţi din Europa, ne-am unit şi am luat masa cu sârbii împreună, ca şi când am fi făcut parte din aceeaşi familie. Iniţiativa aceasta venea de la noi timocenii, care eram convinşi că fără bună-credinţă şi prietenie nu se pot deschide şcoli primare, vechile biserici româneşti, radio şi televiziunea în limba română.
Savantul sârb ne-a onorat cu prezenţa la fiecare simpozion sau congres organizat de Astra Română Timişoara (ajuns la ediţia XVII, 10-13 oct. 2008), însoţit de diferiţi universitari şi cărturari din Belgrad sau alte oraşe.
De aceea, ne-am gândit să spunem câteva cuvinte despre prietenii noştrii, români sau sârbi, care s-au dedicat cauzei libertăţii de exprimare în limba maternă în toate instituţiile şi asta încă din vremea renumitului preşedinte al Iugoslaviei, mareşalul Iosif Broz Tito, astăzi uitat şi denigrat ca un fel de duşman al sârbilor.
Ar fi fost un păcat să uit un episod mai rar întâlnit în activitatea noastră culturală inter-europeană, care s-a întâmplat la Simpozionul Internaţional de la Panciova, lângă Belgrad, cu prilejul întânirii dintre 28 septembrie-1 august 1972. Manifestarea ştiinţifică a fost onorată de academicieni români şi sârbi, ca şi de mulţi alţi cărturari, printre care am fost şi eu invitat. Delegaţia românească era compusă din peste 50 de profesori, iar ideea principală a simpozionului erau relaţiile dintre români şi sârbi de-alungul veacurilor. Eu am fost cazat într-o cameră la hotel împreună cu regretatul profesor de la Universitatea din Bucureşti, fost secretar a lui Nicolae Iorga, Barbu Teodorescu. Acesta îşi alesese un subiect „Iorga şi românii din Timoc Serbia”, pe care mi l-a citit înainte de a-l prezenta. Cu acest prilej, l-am rugat să fie prudent, să nu ne laude pe noi românii timoceni care eram prezenţi la această importantă întâlnire culturală, pentru că mai era prezent Sava Iancovici, Ratomir Markovici cu Octav Păun de la Facultatea de Litere din Belgrad şi eram sigur că administraţia de aici nu ne vede bine şi ne tolerează că ne aflăm într-un flux de cultură şi democratizare europeană. Prietenii noştrii cei mai apropiaţi la simpozion erau Milan Vanku, Moncilo Savici, Gligor Popi şi alţii din Banat. Tema lucrării mele se învârtea în jurul unor relaţii dintre domnitorii români şi folclorul românesc şi sârbesc pe de altă parte. Am susţinut că primul culegător de folclor românesc de la românii din Timoc, Serbia de N-E, a fost Vuk Ştefan Karagici, părintele înfloririi şi dezvoltării limbii sârbe moderne, în perioada lui Miloş Obrenovici.
Din cauza acestei susţineri, care avea menirea să implice în chestiune nu numai pe un mare literat şi folclorist sârb, dar aducea vorba că există români în Timoc, de la care el a cules primele poezii şi asta nu i-a plăcut în primul rând nu academicienilor şi savanţilor sârbi din sală, cât prietenului nostru, profesor la facultatea de litere din Belgrad, secţia limba română, Radu Flora. El a contestat că Ştefan Karagici s-a ocupat cu colecţionarea folclorului de la românii din sudul Dunării –Timoc şi m-a pus în încurcătură, cerând să-i răspund pe ce argumente mă bazez. I-am răspuns, în replică că Vuk Ştefan Karagici a avut două caiete de folclor din regiunea Timocului, culese de oamenii locului, pe care el în refugiu la Viena, le-a dăruit reprezentantului diplomatic al Moldovei şi Valahiei, numită şi Ţara Românească, Gheorghe Asachi, spre a fi publicate, deoarece era vorba de nişte balade istorice importante. Printre altele, am susţinut că despre asta a scris chiar o revistă de la Iaşi, de al cărei nume nu-mi aminteam în clipa aceea, însă studentul român din Timoc, Ratomir Markovici mi-a şoptit că e vorba de revista „Discriptio Moldaviae”, indicând chiar şi data, astfel cu ajutorul confratelui meu am scăpat dintr-o mare încurcătură. Însă furia, într-un fel tăinuită al grupului sârbesc, care nu vroia să audă că există români în Timoc, s-a înteţit şi s-a văzut în gesturile ireverenţioase ce urmează. S-a urcat la tribună, profesor universitar, Barbu Teodorescu, fostul secretar al lui Nicolae Iorga, deci o somitate pentru cultura noastră şi într-un moment de entuziasm pentru această idee, care are o istorie atât de adâncită în vremuri, că însăşi Vuk Ştefan Karagici a sesizat existenţa acestui neam şi cultura lui populară atât de dezvoltată, n-are de lucru şi spune, dându-mă exemplu: „Stimaţi domni, poporul acesta din Dacia Aureliană s-a văzut din comunicările prezentate cât este de înzestrat şi ce valori inestimabile stau ascunse în folclorul acesteia, iar unul dintre reprezentanţii lui, se află aici în sală printre noi, pe care îl felicităm că a venit să ne deschidă capul şi să arate că românii există şi în dreapta Dunării, este vorba de domnul Cristea Sandu Timoc.” Atunci sala a ovaţionat, delegaţia românească, ridicându-se chiar şi în picioare, în semn de respect pentru această idee. Cu cât delegaţia românescă se simţea mai ofensivă şi în zbor de idei româneşti, eu mă făcusem mic, zgribulit, presimţind că mi se va întâmpla ceva şi că amicul meu, Barbu Teodorescu trebuia să îşi dea seama că este în Serbia nu în România.
După cum se poate vedea din comportamentul unor confraţi din Banatul Sârbesc, cum era Radu Flora, ura împotriva românilor din Timoc şi a neamului românesc nu răbufnea prin savanţii sau cărturarii sârbi ci prin renegaţii din neamul nostru; ceea ce mai ales pentru vremea aceea se considera o laşitate şi trădare de neam.
Seara s-au repartizat paşapoartele pe camere, aşa încât fiecare a primit paşaportul, numai eu cu Barbu Teodorescu n-am primit paşapoartele, reproşându-ni-se că nici nu am avut paşapoarte şi deasemenea arătânduni-se că nu mai putem dormi în noaptea aceea la hotel pentru că muncitorii fac reparaţii tocmai în camera noastră. Recunosc că am trecut nişte clipe de spaimă şi eram mai mult ca sigur că voi fi arestat, de aceea confraţii mei de la Cluj, m-au luat la ei în cameră şi m-au ascuns sub pat, pentru ca în caz de control să scap.
Până la urmă, Barbu Teodorescu a făcut un scandal în interiorul hotelului, dar şi pe stradă, ia eu nu puteam să îi fac semne ca să tacă, că mai rău face, pentru că eram ascuns. Se spune că profesorul Moncilo Savic, Milan Vanku şi alţi câţiva bănăţeni ne-au sărit în ajutor şi astfel scandalul a luat sfârşit, găsindu-se şi paşapoartele şi camera în bună stare.
Dacă n-am spune aceste lucruri, astăzi când suntem vii, pentru a le cunoaşte urmaşii noştrii, fie din România, fie din Serbia sau Europa, nu s-ar putea trage învăţături pentru ca oamenii înfumuraţi, îngânfaţi şi plafonaţi să nu tragă nişte învăţăminte şi lumea să nu se îndrepte, iar naţiunile, minorităţile să devină stăpâne pe sufletul, credinţa lor, limba lor şi avutul lor. Acesta este şi scopul existenţei noastre pe pământ.
Îmi amintesc acum, în încheierea acestor rânduri triste că prin anul 1978, izbutisem să obţin o viză pentru Grecia, împreună cu soţia la mare, Moncilo Savici a mers cu mine la ambasada Greciei, ocupând loc încă de la ora 4 dimineaţa, pentru a putea ajunge să obţinem o viză în aceeaşi zi, atât era afluxul de mare către Grecia, încât unele agenţii de turism veneau cu geamantane pline de paşapoarte, care mergeau pe bandă rulantă şi aşa se obţineau vizele.
În timpul acesta în România, să te fi gândit că ai putea merge într-o ţară europeană, ar fi fost o iluzie.
Acum când a venit ceasul suprem şi fiecare este judecat pentru faptele lui, ne gândim cu lacrimi în ochi şi sufletul plin de amărăciune la cei doi mari cărturari care au făcut cinste culturii româneşti din perioada interbelică până azi.
Să-l rugăm pe Dumnezeu să-i pomenească şi să le fie ţărâna uşoară. „Sic tibi terra levis!”.


Cristea SANDU TIMOC

23.05.2008
Astra Română, P-ta Victoriei nr.3 ap. 15
astra_romana_timisoara@yahoo.com

3 comentarii:

Anonim spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Anonim spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Varu Stoiu spunea...

"Anonimule"
Atata timp cat "comentariile" tale nu au nici o legatura cu articolul, fii sigur ca vor fi sterse. Si daca ai avea "sange in instalatie" ti-ai lua cel putin un "nickname"! Mascarile pe care le postezi sub umbrela anonimatului arata ce fel de educatie ai primit de la mama ta, muncitoare la APACA si taticul tau de la IMGB.
Limbajul de maidan nu este permis pe acest blog!

"Pentru românii de aici, este clar că Serbia este patria lor. Totuşi, ţara de origine, care în sensul etnografic etnolingvistic spiritual şi istoric sintetizează existenţa şi moştenirea antropologică a românilor este România ca singura istorică VALAHIA. Lucrul acesta nu le convine multora incluzând şi anumiţi români. De altminteri când ne identificăm etnic, dacă este fizic sau duhovnic sau în ambele categorii."

Dragomir Draghici din BOR (Timocul "sarbesc" )


„Individul, pentru a putea fi un bun politician, trebuie să aibă un caracter puternic, de nezdruncinat, autoritate, să fie capabil de a spune ”nu”, de a contrazice, de a pune obstacole, de a provoca ura, căci asta este natura politicii. Cineva care caută cu orice preţ să câştige simpatia tuturor, să fie flatat, să evite coflictele, are încă multe de învăţat pentru a fi capabil de a conduce un partid politic cu pretenţii” — Zoran Đinđić (1 August 195212 Martie 2003) Prim Ministru al Serbiei intre 25 ianuarie 2001 - 12 martie 2003.

Stema TRIBALIEI

Stema TRIBALIEI

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000