XLIII. Dumnezeule, ce caractere sunt pe pământ?
Toată viaţa noastră se învârte în jurul caracterului, se zice că am găsit omul de caracter, blând, calculat, răbdător, milos, iertător, harnic şi cu frică de Dumnezeu. Mai tot satul meu, Zlocutea, de pe Timoc era alcătuit în vremea copilăriei mele, de astfel de oameni. Era vorba de un suflet de oameni aparte, parcă crescuţi undeva într-o mare mănăstire deschisă luminii şi bunei înţelegeri între oameni. Noi, românii din Timoc moştenisem acest fel de a fi de la mamele şi taţii noştrii. Deşi, n-aveam biserici în sate, noi Sănduleştii alcătuiam o mahala, cam de 10 case la un loc şi fiecare avea icoana Sfântului Arhanghel Mihail Şi Gavril în perete la mijlocul casei din „soba” dinspre răsărit; şi mai aveam o icoană care stătea în capela satului, o căsuţă pitită din lemn, gata să o iei în braţe şi să te muţi unde vrei cu ea, care nu avea decât o fereastră şi o uşă. Aici stăteau toate icoanele satului păstrate la loc de sfinţenie. La biserică nu mergeam pentru că toţi preoţii sau popii erau ori bulgari, ori sârbi, pe care noi, românii neînţelegându-i, nici nu deschideam uşa bisericii, ca să le auzim binecuvântarea.
Fiecare casă, însă, avea un „pater familias”, rol pe care îl deţinea de obicei cea mai vârsnică vestală, care trebuia să cunoască toate cele vreo 70 de sărbători „băbeşti”, pe care le moştenisem de la părinţi. Tot ele, ca şi ceilalţi membrii ai familiei, erau învăţaţi de mici să nu înjure, să nu fure, să nu drăcuie, să nu blesteme, să nu se bată unii pe alţii, să nu se „gâlcevească” unii cu alţii. Aşa că lumea trăia într-o înţelegere aproape de sihăstrie. Eu nici nu am auzit ca cineva din sat să-şi fi bătut nevasta. Ştiu doar atât că se şoptea pe la colţuri, că nana Mărin a lu Cocoloş, care avea casa înfiptă în pământ pe partea cealaltă, dinspre Făget, a satului, că cică la o supărare pe muierea lui, ar fi aruncat cu barda şi ar fi lovit-o în şold, însă n-a tăiat-o, dar s-a ales cu o lovitură. Vestea asta cădea pentru noi, ca ceva ce nu aparţine satului sau obştei.
Deasemeni n-am auzit cât am fost copil, ca vreo femeie să se fi despărţit de „omul ei”, pentru că n-are avere, rupe două perechi de opinci la horă, pe an, ca leica mea Stana, ori că nu mai e frumoasă şi drăgostoasă. Cu cine te însurai, cu acea femeie trăiai, cu acea femeie te îngropai. Nu mă laud, dar după părerea mea, satul meu şi caracterele lui s-au schimbat în rău îndată ce oamenii au ieşit în căutare de lucru prin alte sate, alte oraşe, şi mai ales de prin 1960, prin alte ţări, în căutare de mărci, franci, dolari, etc..
Până aci, puteai fi călător prin orice sat şi dacă erai setos, flămând, ostenit de puteri, puteai fi primit de oricine, că se zicea că dacă-l primeşti şi-l ajuţi pe aproapele tău, nu-l ajuţi pe un om, ci îl ajuţi pe Dumnezeu. Cam din această societate, descind eu, şi astăzi mi-e frică să mint, să înşel, să iau lucru altuia, să-l ponegresc şi să-l asupresc pe altul.
În zilele de dumineci, la nunţi, praznice şi alte sărbători, aflam din cântecele bătrâneşti ale lăutarilor, că cel mai mare păcat este ca un om să cadă în robie, ca un popor să cadă în robie, ca să i se interzică cuiva limba în familie, şcoală, biserică, păstrarea sărbătorilor şi obiceiurilor bătrâneşti.
Asemenea obrelişti, românii, sârbii, bulgarii, grecii, n-au prea avut decât rareori, în caz de excepţii din partea păgânilor turci, sub a căror oblăduire au stat cu toţii aproape 500 de ani. Mai târziu, cam după 1800, când au început creştinii să se elibereze de turci, cum erau sârbii, bulgarii, grecii, aromânii, albanezii, ei nu s-au eliberat ca să îşi vadă de treabă, să muncească, să înflorească casa lui, să se bucure copii lui de bunătatea lumii, ci îndată ce s-au văzut liberi, au intrat în rolul păgânilor turci şi ceea ce n-au putut distruge păgânii sute de ani, au distrus fie sârbii, fie bulgarii, fie grecii sau albanezii la un loc, încât de la 1804 încoace, din 10 în 10 ani, mai ales sârbii şi ruşii au făcut câte un război sau mai multe. Chiar şi generaţiile noastre, adică de până în anul 1920 – 1930, erau obişnuite ca să facă cât mai mulţi copii, pentru că nu se ştia; dacă într-o viaţă de om sunt 2-3 războaie şi ai numai 3 copii, puteai rămâne fără nici unu şi se stingea familia.
De aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, fiecare era învăţat să facă cel puţin 5-6 copii, atât cât îi dădea Dumnezeu. Erau cazuri în care alţii făceau până la 14-15 copii. De obicei, din ei trăiau cam jumătate, de aceea femeile de pe la vârsta de 40 de ani, aveau îngropaţi uneori câte 3-4 copii şi până la moarte nu scăpau de jelnice şi portul negru. Erau sate care în caz de război, nu veneau acasă jumătate dintre copii plecaţi; aşa este de pildă, satul Iabucovaţ, de lângă Negotin, acesta a pierdut jumătate din locuitori în al doilea război mondial şi în războaiele lui Tito, din Bosnia, iar eu am citit personal pe un monument de lângă şosea, la Clococevaţ, în munţii Homole, că în războiul dintre 1914 – 1918 muriseră în război 225 de tineri, mai mult de un sfert din comună. Întotdeauna în război, ca din întâmplare, românovlahii din Serbia piereau mai mulţi decât sârbii şi asta pentru că regimentele româneşti în toate războaiele se cunoaşte că au ocupat primele linii şi au luptat având în faţă tot regimente româneşti, în Ungaria, Bulgaria, Turcia, Grecia sau Albania.
Scriem aceste învăţături, cu gândul că cineva le va citi şi poate va învăţa ceva să nu mai facă rău, să respecte munca altuia, ţara altuia, populaţia sau minoritatea altuia, valorile culturale ale altor naţiuni sau minorităţi. Aceasta este menirea noastră pe pământ, să îi împăcăm pe oameni, să fie iertători, să facem bine pentru ei, să trăiască în armonie şi bunăstare. Iar restul, rămâne să facă Dumnezeu şi destinul său.
*** În cele ce urmază, am să vă prezint caractere potrivnice, dându-vă exemple din întâmplări „făcute şi nu născocite”.
1. Era anul 1943, în plin război, eu mă îndeletniceam cu problemele de cultură şi propagandă, pentru românii din Banatul Sârbesc şi Timocul Sârbesc, pe atunci aflat sub ocupaţie germană; jumătate de lună, trebuia să-mi desfăşor activitatea la românii din Timoc şi de aceea, uneori mă aflam în partea de răsărit, între oraşele Zăiceri, Bor, Negotin, iar alteori între Ciupria, Petroţ pe Mlava, Pojarevac, Cucevo şi Maidanpec. Ei bine, mă aflam în orăşelul Cuceva, pe râul Pec, în centrul zonei Homole, care era legată de Belgrad printr-o cale ferată îngustă, încât puteai să iei trenul din mers, ori la un adică să sari din tren fără frică. Orăşelul Cucevo avea un hotel în centrul oraşului, nu departe de gară. Eu mă pregăteam să conăcesc la acest hotel şi a doua zi să merg în satul Turia, din apropiere, unde eram chemat de tatăl unei fetiţe de vreo 9-10 ani, să-mi recite o poezie cuprinsă în cartea „Povestea lui Dumnezeu”, de aproape 300 pagini, de Petre Dulfu. Îi dădusem tatălui fetiţei această carte cam cu un an înainte şi acum venise special la ambasadă, lăudându-se că fiica lui a învăţat o poezie românească, lungă de vreo 200 şi ceva de pagini. Eram foarte încântat de idee şi mă impresiona voinţa acestei fetiţe să înveţe o poezie atât de lungă. Aproape că nu îmi venea să cred că e posibil.
Până atunci mai era o zi, şi dacă nu mă repezeam până la Neresniţa, ori până la Racova Bara, dădeam târcoale Pecului şi admiram culegătorii de aur, care se îndeletniceau de mii de ani cu această ocupaţie şi aveau metodele lor primitive, prin care izbuteau să adune aurul din râul Pec. Însuşi râul Pec, poartă nume latin, adică roman, care vine de la „pecus, pecoris”, care înseamnă oaie. Din vremea aceea şi până azi, ţinutul acesta cu nume latin sau român, Homole (omul), are îndeletnicirea aproape a tuturor, cu creşterea oilor şi a vitelor. Ei au două sate, unul adunat în jurul bisericii şi altul răsfirat la 20 de kilometri în munte, unde trăiesc în colibe (colibae) oameni iar vitele în sălaşe. Este un specific întâlnit numai la românii din Timoc, Banat şi Bosnia. De aceea unii dintre păstori dacă aveau prilejul să calce în sat de două trei ori pe an, se puteau socoti norocoşi, că i-a ajutat Dumnezeu să-şi vadă casa părintească. Sunt în Timoc, de pildă satul Zlot şi în Banat satul Cornereva, care sunt mai întinse decât Bucureştiul sau Viena.
Aşa cum eram învăţat să mă mişc tot timpul, la micul hotel din Cucevo, vrând nevrând trebuia să rămân o noapte, ca să-mi pot continua călătoria. De când sunt n-am văzut un hotel atât de mic şi amărât, aproape turtit pământului cu o singură cameră de 8 paturi, pentru femei şi bărbaţi. Până aci se adunaseră vreo 3 bărbaţi şi spre seară, că era început de primăvară, mă pomenii cu o femeie, destul de tânără, zveltă, frumoasă, vorbăreaţă, cu o faţă roşie, cu ochi strălucitori şi desculţă. Mi se părea destul de săracă.
Era cu neputinţă ca stând degeaba să nu intrăm în vorbă. Eram curios să aflu de unde este acastă femeie şi ce învârteşte prin acest local, numit hotel. Din spusele ei aflam că este sârboaică, de undeva din Serbia de mijloc, şi că vine de la Maidan Pek, de la o prietenă, care a chemat-o să vină neapărat, că nu poate naşte fără ea. „M-am dus imediat s-o ajut şi era a treia zi de când începuseră durerile facerii, însă nu reuşea să nască. A încercat şi cu vrăjitori, cu te miri ce, dar n-a putut să nască, chiar dacă am venit eu, spunea tânăra vecină de la hotel. Şi în cele din urmă, pentru că pe atunci Serbia se afla sub ocupaţie germană, ce li s-a năzărit, se pare ultima soluţie de salvare era să apeleze la armata germană de ocupaţie, să găsească un medic, care să o moşească. Aşa au şi făcut. Au găsit doctorul german, care a luat-o în primire şi a folosit mijloacele tehnice posibile ca s-o scape de la moarte şi pe ea şi pe copil şi până la urmă a născut un băiat şi s-a bucurat mama atât de mult, dar s-a bucurat şi doctorul.”
- Dar tatăl copilului nu s-a bucurat?, am întrebat eu.
- „Nu, pentru că era copil din flori şi n-avea tată.”
Cu asta credeam că s-a încheiat întreaga întâmplare şi mă pregăteam să plec, dar tânăra femeie îmi zise:
- „Staţi domnule, că tocmai ce am să vă spun acuma este mai important decât copilul. Să ştiţi că fata asta era partizană, şi fugise din Bosnia pentru că se săturase să doarmă prin păduri, prin vizuini, gropi şi peşteri. Aşa că născuse un partizan şi era mândră de rezultat. Dar după ce a născut ea şi-a adus aminte că a dezertat din război şi că are depus un jurământ: ca oriunde va întâlni un neamţ, să facă tot ce este cu putinţă să-l omoare. Ei bine, gândul acesta i-a venit în momentul în care ofiţerul neamţ, adică medicul care o scăpase de la moarte vroia să plece. Şi atunci ea l-a strigat: „stai domnule, că mai avem o vorbă de spus”. Atunci a scos pistorul de sub perină şi l-a împuşcat pe medicul care o salvase de la moarte. În felul acesta credea ea că şi-a spălat păcatele şi nu mai este dezertoare.”
Fireşte v-am spus această amintire cât se poate de exact, fără să intervin cu înflorituri, urmând ca cititorii să judece şi să aprecieze gestul acestei femei „îndrăcite”.
2. În aceeaşi perioadă, se întâmpla tot pe vremea războiului al-II-lea mondial, când Serbia şi Iugoslavia era ocupată, sau sfărâmată în bucăţi de vecini, cu excepţia României. Se întâmpla ca undeva prin Serbia de mijloc, armata germană de poliţie, numită Ghestapou, să identifice într-un sat sârbesc zece tineri partizani, care se pregăteau să fugă în Bosnia, să se înroleze în armata de partizani comunişti ai lui Tito şi să lupte în dosul frontului împotriva armatei de ocupaţie „hitleriste”.
Deci, într-o zi, un căpitan din armata germană sosi într-un centru militar dintr-o localitate oarecare, unde exista la fiecare pod peste o apă sau pârâu, câte un buncher cu o mitralieră grea şi o gardă care asigura securitatea de la Subotiţa până la Salonic, în Grecia. Căpitanul de armată germană aşeză prizonierii cu faţa spre un stog de paie, cu mâinile legate cu sârmă şi la fel picioarele. Apoi se adresă unui sublocotenent neamţ,: „sublocotenent, „sturmfuhrer” execută ordinul, împuşcă-i pe aceşti 10 tineri partizani identificaţi din sat!”. Sublocotenentul care primise ordinul privi spre băieţii lipiţi cu pieptul de claia de paie şi se gândi „ce-o fi făcut nenorociţii ăştia ca să mi-i dea mie să îi împuşc? N-au omorât pe nimeni, n-au furat nimic, n-au pus armata germană în pericol cu nimic”, deci după principiile lui, pe care le învăţase şi la universitate la drept, n-ar exista un temei juridic, chiar în timp de război, să execuţi un astfel de ordin, chiar dacă este dat de un comandant. De aceea sublocotenentul, cu o voce tremurândă, se adresă căpitanului, spunându-i:
- Domnule comandant, eu sunt un om bisericos, am mers la biserică în fiecare duminică şi mi-a fost milă să calc o omidă, când îmi spunea preotul că şi aceea ar avea viaţă şi drept de trăit, şi de aia zic că nu este firea mea ca să pot împuşca nişte copii nătăfleţi, pentru că sunt bănuiţi că ar fi comunişti. De aceea, eu v-aş propune să găsiţi pe altul care să execute acest ordin, pentru că pe mine nu mă lasă inima şi ce m-aş face eu dacă i-aş împuşca? Eu n-aş mai putea trăi şi va trebui să mă sinucid.
- Sublocotenent eşti în război, execuţi ordinul sau te împuşc.
- Nu pot executa, domnule căpitan, vă rog să mă iertaţi.
Atunci căpitanul scoase pistolul de pe şoldul drept şi trase un foc drept în cap, omorându-l pe sublocotenentul milos. Apoi i-a împuşcat şi pe ceilalţi 10.
Ţăranii din localitate în frunte cu preotul, veniră şi îi adunară, îi aşezară în cimitir, le făcură gropile şi îl puseră în mormânt alături de tinerii sârbi şi pe sublocotenentul german, care fie ca purta numele de Weber, fie de Walter, nu sunt sigur, deşi am făcut note în caietele şi registrele mele literare, pe care de fapt le-am cules din revista ce apare şi azi la Belgrad sub denumirea de „NIN”. Din această revistă şi altele, timp de 15 ani am înregistrat evenimentele principale din Iugoslavia lui Tito şi al lui Miloşevici, cu note în caiete mari, de câte 100 sau 200 file; şi unde îmi este greu să identific acest caz în condiţiile de astăzi.
3. Al doilea război mondial ştiu că a încetat prin 5 mai 1945, odată cu luptele din Bosnia. A urmat o perioada de refacere a Iugoslaviei federative, cu sprijin financiar apusean, nu sovietic, prin planul Marschall, UNRA, care trimetea lunar un pachet de alimente fiecărui sârb, de vreo 15 kilograme.
După ce s-au mai limpezit lucrurile şi s-au mai desumflat partizanii comunişti, a început o respiraţie nouă, care a pus bazele înfloririi Iugoslaviei. În timpul acesta, în satul sârbesc în care se produsese crima datorată căpitanului din „Gestapoul” german, a început să se vorbească mai liber şi chiar să se spună că nu întreg poporul german este fără suflet, aşa cum era Hitler, dovadă că un sublocotenent german a îndrăznit să execute un ordin nejustificat de împuşcare a 10 tineri sârbi, presupuşi partizani comunişti.
Dintr-o dată apăru ca o stea siderală, care începu să lumineze minţile oamenilor, mai ales prin vocea unei tinere scriitoare sârbe, pe care nu sunt sigur dacă n-o chema Desanka Maximovici. Aceasta a început să ţină discursuri prin sat şi prin vecinătate, arătând că sublocotenentul Walter, chiar dacă este german, deci duşman al sârbilor şi ruşilor, a avut suflet şi a refuzat să-i omoare pe sârbii nevinovaţi. De aceea, scriitoarea propunea ca fiecare să pună mână de la mână, câte ceva bănet să cumpere materiale de construcţie şi să ridice un monument acestui neamţ, un adevărat erou, după părerea ei, precum şi celor 10 eroi sârbi.
În scurt timp, s-au adunat banii şi s-a înălţat monumentul. Pe faţa monumentului, destul de maiestuos, s-a şi scris un epitaf pentru sublocotenent şi altul pentru cei 10 copii împuşcaţi. La inaugurare, a fost invitată familia sublocotenentului din Germania şi membrii ambasadei Germaniei de la Belgrad, aşa cum sunt de fapt, uzanţele internaţionale.
De câteva ori pe an, fraţii sublocotenentului veneau şi se închinau la mormântul fratelui lor, împodobindu-l cu flori, iederă şi felurite plante aduse din satul lui, să-i crească pe piept. Lumea se aduna la chemarea preotului, se rugau, se închinau şi deplângeau tragedia întâmplată în timpul războiului.
4. Cam prin anul 1980, Tito a murit după o boală destul de grea, din cauza unui picior rănit în războiul de eliberare. L-au înmormântat la Dedine, în parcul trandafirilor, nu departe de iubita lui, Dauvonia Paunovici, o studentă la franceză, româncă din Homole, care se crede că este mama soţiei lui Miloşevici, Miriana. Tot aici în parcul trandafirilor se afla înmormântat şi câinele lui. Aşa că acum, când toate s-au întâmplat după vrerea lui Dumnezeu, Tito s-a întâlnit cu iubita şi câinele lui şi stau împreună sub zodia infernului politicii electorale sârbeşti. Azi mulţi ar vrea decât să trăiască într-o astfel de ţară, cu atâtea conflicte interne, mai bine să putrezească lângă Tito, Dauvonia şi câinele lor, pentru că cel puţin aceştia au fost mai cinstiţi decât mulţi dintre partizanii lui, care au făcut ţăndări frumoasa şi impetuoasa Iugoslavie.
A început acum să apară ideea că Tito nu i-a condus bine, că i-a discriminat pe sârbi şi le-ar fi dat favoruri croaţilor şi slovenilor, de unde până aici, măreţul mausoleu al lui Tito de la Dedine, era păzit de soldaţi ca un mormânt sfânt. La scurt timp s-a desfinţat garda şi Tito a rămas în oastea lui Dumnezeu, un om obişnuit, cu singura vină că a fost croat şi n-a fost sârb.
S-a creat o atmosferă de haos şi anarhie care se ştie la ce fel de războaie civile a condus. Câte zeci de mii de crime, nu s-au întâmplat şi câte zeci şi poate sute de gropi comune cu cadavre neidentificate nu sunt ascunse şi azi prin păduri sau munţi.
În această atmosferă începură discuţii în cabinetele de partid comunist, arătându-se că tot ce a făcut Tito n-a fost bun dar tot ce face Slobodan Miloşevici este magistral. De aceea, soţia lui Tito, Iovanka, după câte am citit în presă a ajuns o cerşetoare şi dacă n-ar fi fost sora ei, n-ar fi avut un loc sub soare. Tocmai în aceste clipe, se auziră primele proteste din partea adevăraţilor partizani comunişti ai lui Miloşevici, că monumentul funerar înălţat pentru soldatul german este un gest de umilire şi înjosire a naţiunii sârbe, care profitând de naivitatea unei scriitoare şi a unor preoţi au înălţat monumentul unui duşman al naţiunii sârbe.
Provocarea a continuat şi până la urmă rezultatul a fost că monumentul a fost profanat, distrus, iar fraţii defunctului au venit şi i-au cules osemintele risipite prin cimitir.
Se impune să tragem o concluzie pentru ca să învăţăm ceva din istorie şi mai ales să învăţăm ceva despre bunul simţ.
La cazul 1) avem în faţă tipul adevăratei partizane îndoctrinate în Bosnia, la şcoala comunistă, care se conducea după lozinca „Smrt fasizmu! Sloboda narodu!” , în traducere „moarte fascismului, libertate poporului!”. Partizanul nu era un om care să judece, el era un executant care să facă şi să-l ucidă pe neamţ, oricând şi oriunde l-ar întâlni. Deşi fascismul are o nuanţă de sorginte italiană şi nici o legătură cu naţiunea germană, se înţelege că ura, veninul şi violenţa acumulată în lecţiile din pădurile Bosniei ţinteau direct poporul german, care se făcea vinovat că îi ţinea pe sârbi sub ocupaţie din anul 1941 şi nu tolera partidul comunist. Prin urmare femeia lehuză care abia ce născuse copilul, în loc să-i fie recunoscătoare medicului german care a scăpat-o şi pe ea şi pe copilul ei de la moarte, a avut loc dintr-un instinct primitiv desfăşurat spontan care să justifice dezertarea ei pentru a naşte, din Bosnia şi al ucide pe neamţ oriunde ar fi. Deci ura trebuia să triumfe iar sentimentul de umanitate trebuia şters din sufletul oamenilor. Aşadar starea de dezertare a partizanei a fost motivată de iertare numai prin împuşcarea medicului german. Aşa se explică şi crimele asupra nemţilor din Banatul Sârbesc, de peste 300 de mii, din 1944-1945, care de frica morţii şi răzbunării sârbilor s-au retras o dată cu armata germană. Cei rămaşi cu speranţa că n-au făcut nimic şi au fost inamicii lui Hitler, după spusele românilor din Banatul Sârbesc, au trebuit să fie împuşcaţi de partizani în gropile de lângă casă, făcute chiar cu mâna lor şi nu se ştie câţi au mai scăpat.
În 1946, ştiu că Tudor Vianu, ambasadorul României a intervenit pe lângă preşedintele parlamentului Serbiei, Moşe Pijade, care a aprobat comutarea pedepselor la moarte la vreo doi nemţi din Banat, iar cererile lor erau formulate şi motivate de mine.
În cazul 2) chestiunile sunt mult mai complexe, avem de a face cu un conflict între interesul militar german de a nimici comunismul în faşă şi conştiinţa unui sublocotenent german, prea mult legat de preceptele creştine şi comportarea în societate şi în război, ca om de omenie. Aici învinge instinctul violenţei, adică ordinul dat de căpitanul german, care îi împucă pe cei 10 copii bănuiţi că sunt simpatizanţi comunişti şi ideea de umanitate şi comportare creştină a sublocotenentului „sturm fuhrer”, care acceptă sacrificiul suprem, deci jertfa vieţii lui tinere pentru respectarea unui ideal ce se impune să-l urmeze societatea omenească. Dar după cum vedem, aceasta nu învinge, această conştiinţă este martirizată şi îngropată, dar învinge interesul public şi militar al naţionalismului german.
Apelând la cazul 3) constatăm că în societatea comunistă din Serbia de mijloc, se găseşte o poetă care face excepţie şi avansează ideea de recunoaştere a gestului eroic al sublocotenentului german, propunând înălţarea unui monument funerar drept recunoştinţă, lucru care se şi întâmplă cu ajutorul preoţilor de atunci şi a altora, poporul sârb retrăgându-se pentru moment într-o arie de umanitate, recunoştinţă şi bunătate. Însă dacă n-ar fi fost Desanka Maximovici, o poetă eminentă şi curajoasă, nu s-ar fi înălţat monumentul, iar instigatorul la creştinism şi umanitate ar fi putut fie să fie linşat de societatea comunistă, fie să fie trimis în judeată pentru aşa zisă „trădare naţională”.
Cam acestea ar fi modestele ipoteze ale noastre, ţinând seama de psihologia poporului sârb, unde biserica aproape că nici nu exista; preoţii care au scăpat din închisori, dacă au vrut să aibă un viitor s-au înscris şi ei în armata de partizani a croatului Iosif Broz Tito. Cine se mai închina lui Dumnezeu când şi când şi pe ascuns, trebuia să nu aibă nici o funcţie la stat, întrucât societatea îl socotea, decăzut şi cu un intelect limitat.
În ipoteza 4) asistăm la naşterea unei noi societăţi, în care se combină comunismul cu naţionalismul lui Slobodan Miloşevici. De aceea monumentul înălţat de poaeta sârbă, drept recunoştinţă pentru sacrificiul sublocotenentului german – „Sturm fuhrer” şi el din Ghestapoul german, s-a interpretat de neocomunişti ca un fel de înşelăciune şi manipulare a naţiunii sârbe, care în loc să se îndrepte spre idealurile comuniste şi a principiului prevăzut în însăşi stema ţării, numai înţelegerea sârbilor salvează sau vechea lozincă sârbească „srbi svi i svuda” (sârbii toţi şi peste tot).
Deci asocierea între gestul creştinesc al unui tânăr ofiţer german nu poate fi asimilat de un popor dezumanizat în faza comunistă şi deci profanarea mormântului şi monumentului ofiţerului german pentru noua societate inventată de noii oameni politici, apărea ca o chestiune de interes public şi naţional care avea menirea să reconforteze demnitatea naţională sârbească terfelită de Tito atâţia ani.
Iată, ce înseamnă, să nu ne cunoaştem unii pe alţii. Dacă personajele despre care am vorbit, ar fi cunoscut vrerea lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu şi visul de pace, stabilitate şi echilibru al omeniei, nu s-ar fi pomenit asemenea tragedii de o ferocitate incredibilă.
Cristea SANDU TIMOC
astra_romana_timisoara@yahoo.com
3 comentarii:
Trimiteți un comentariu