TRIBALIA

TRIBALIA

Lista mea de bloguri

  • Hello world! - WordPress へようこそ。これは最初の投稿です。編集もしくは削除してブログを始めてください !
    Acum 3 luni
  • - Тимошко въстание Доброволци-участници в четите и доброволческата бригада на ген. Черняев в Сърбия през 1876 г. имало много доброволци от гр. Видин и видинск...
    Acum un an

sâmbătă, 17 mai 2008

Dacia Aureliană - Revista românilor din Timoc

XLIV. După furtuna din Serbia, învăţăminte sau alte furtuni?
Există în subconştientul vecinilor noştri ideea că sârbii sunt un popor ales, un model, un popor care trebuie limitat de către ceilalţi vecini. De aceea, ei au încredere în alianţele imaginare cu imperii ca Rusia, China, etc. şi nu le plac lucrurile concrete, transparente care pot fi de folos omului de rând. Nu sunt în stare să facă deosebirea dintre cauză şi efect. Cu prilejul „sarabandei” politice, în legătură cu pierderea unor teritorii, guvernanţii de la Belgrad n-au văzut decât efectul, adică despărţirea de statul de drept, dar niciodată nu s-au întrebat de ce fug de ei slovenii, croaţii, bosniecii, muntenegrenii, macedonienii, albanezii şi celelalte minorităţi. În mod automat evită să discute problemele de fond, în mod calm, responsabil şi moral şi de aceea toate neajunsurile şi înapoierea în toate domeniile. Asta pentru că dacă n-ar fi cauza, n-ar exista efectul despărţirii de Serbia. Aici este o problemă de educaţie politică şi de educaţie creştină, în care vecinii noştrii sunt deficitari, ei au ajuns aproape în starea de popor fără religie, după ce se comunizaseră în masă.
Dacă să zicem, Comunitatea Europeană i-ar alege pe sârbi ca naţiunea cea mai democratică, dezvoltată şi capabilă să conducă popoarele din aria balcanică, aceasta ar fi opţiunea lor capitală şi atunci europenii ar fi mai buni decât ruşii şi chinezii.
La un moment dat, după 1980, Slobodan Milosevici, urmaşul lui Iosif Broz Tito, spunea la adunări poporului sârb că Serbia este cea mai mare ţară din Balcani iar poporul sârb de asemeni.
Chestiunea fundamentală pentru viitorul poporului sârb este de a fi sau a nu fi! Dacă va continua ca guvernanţii să ţină acest popor într-un centralism democratic, fără să modifice constituţia, să orienteze politica asiatică primitivă cu politica europeană, dacă întregul popor se va uni şi va recunoaşte crimele, erorile şi teroarea exercitată asupra celorlalţi sârbi mai lăturalnici sau a minorităţilor, e posibil să avem o opţiune pozitivă asupra dezvoltării. Dar ne îndoim că se va găsi vre-un sârb din arcul guvernamental sau elitele de vârf ale naţiunii să recunoască genocidul, etnocidul, gropile comune, înăbuşirea şi discriminarea minorităţilor cum sunt „românovlahii” din Serbia şi alţii. Românii timoceni, aflaţi sub o neîntreruptă teroare şi interdicţie de dezvoltare şcolară, culturală, cu televiziuni şi radiouri proprii, cu justiţie şi poliţie proprie, cu administraţie descentralizată, încât fiecare să se autoconducă, fără să importe sârbi naţionalişti din Bosnia, Croaţia, Macedonia, etc.. Dacă şi această problemă s-ar putea rezolva sub presiunea istoriei la Belgrad, mulţi am putea spera că poporul sârb are şi valori morale, creştine şi intelectuale pentru a face parte din lumea civilizată.
Deocamdată, sârbii n-au dat dovadă că au vocaţie pentru democraţie, n-au dat dovadă că pot tolera şi alte neamuri ori minorităţi şi niciodată în istorie, Serbia n-a cunoscut un regim politic democrat, în care toţi cetăţenii să fie egali şi mulţumiţi, măcar o zi. Poate au venit cu aceste năravuri nu atât de la ruşi, cât de la popoarele barbare, care i-au făcut slugi sute şi mii de ani înainte de a coborâ în Balcani.
Acum după ce chestiunea Kosovo s-a terminat în coadă de peşte, contrar aşteptărilor se pune întrebarea cine se face vinovat de toate acestea? Şi care este de fapt nex- ul cauzal sau „causa causorum”?
Cum se întâmplă că sârbii nu se pot înţelege între ei şi cum se explică faptul că nu există o singură minoritate etnică care să-i simpatizeze pe sârbi? Sau cum se explică că nici un vecin nu-i simpatizează la propriu, deşi relaţiile oficiale sunt excelente?
Nu ne legăm de chestiunea Kosovo care de fapt este o problemă specifică şi comportă discuţii foarte aprofundate şi îndelungate. Aici sârbii în loc să discute cu albanezii autohtoni, care sunt subiect de drept, ei au discutat cu mareşalii şi politicienii de la Kremlin ca şi când aceştia sunt stăpânii de la Kosovo. Chiar şi unii politicieni bazându–se pe protecţia Moscovei şi-au asigurat o groază de duşmani din Europa. Nu putem să ne explicăm acest mister că politicienii sârbi să nu ştie cum să conducă naţiunea spre libertate, democraţie şi dezvoltare şi cum îşi închipuie că pot trăi în Europa având întreaga Europă în tabăra inamică şi numai Rusia ca unică protectoare la mii de kilometri.
Lucrul acesta dă de gândit, înseamnă că boala este mult mai adâncă şi grea şi că pe cale de consecinţă este nevoie ca naţiunea sârbă să se trezească, nu lăsându-se manipulată de un politician sau altul ci să deschidă şcoli de democraţie şi bun simţ. Mai sunt două probleme care trebuiesc rezolvate de către politicienii şi executivul de la Belgrad, să se vadă şi să se cerceteze public, transparent şi cu responsabilitate civică, care sunt cauzele care au dus la destrămarea fostei Iugoslavii, apoi să se tragă concluziile de rigoare şi să se orienteze constituţia spre aceste idealuri; iar în constituţie să fie enumerată recunoaşterea fiecărei minorităţi arătându-se numele oficial, exact al acesteia şi nu poreclele şi spaţiul în care locuieşte, spre a se evita confuziile pe care le-a alimentat până în prezent puterea executivă.
Trebuie să fim serioşi! Unii au susţinut că descompunerea Serbiei în bucăţi ar fi opera germanilor, alţii zic că e a nemţilor pentru ca atâta cultură au, şi nu pot face deosebire între unii şi alţii. Dar să ne întrebăm la moartea lui Tito, ce ţară vecină sau mai îndepărtată ameninţa frontierele Iugoslaviei Federative fiindcă astfel de inamici nu pot fi decât imaginari.
Şi cu toate acestea, Iugoslavia a dispărut şi asta pentru că după deces nu s-a făcut analiza bolilor nevindecate rămase de la regi, de la Tito sau de la alţii. Acesta ar fi „nodul gordian” care ar mai putea îndrepta ceva.
O altă problemă fundamentală o constitue Serbia actuală, care a început să se destrame după modelul fostei Iugoslavii. Prima care s-a despărţit a fost un stat compus tot din sârbi, Muntenegru, de aceea oricine se poate întreba care este cauza că sârbii nu se înţeleg şi fug unii de alţii? Cum pot fi vindecate astfel de mentalităţi şi ambiţii stupide şi perfide care destramă o ţară? Trebuie că şi aici există o cauză şi aceasta se rezolvă în Serbia şi la Belgrad şi nu la Kremlin sau în China, adică în fond şi nu superficial sau oficial, de către un anumit partid. Dar pentru aceasta trebuieşte iniţiativă, curaj, seriozitate şi oameni de bună credinţă, calmi ,răbdători, care au frică de Dumnezeu şi nu fac politică de paradă sau de buzunar ca pamfletarii de pe vremuri.
O altă idee de fond care ar trebui să îl pună pe gânduri pe fiecare sârb, pe fiecare politician, pe fiecare poliţist fabricant de istorii sau teorii despre originea vlahilor sau a altora, este relaţia dintre stat şi minorităţi. Ciudăţenia este că statul aici abuzează de putere şi se face proprietar peste populaţia minoritară, proprietăţile acesteia, idealurile, limba şi credinţa acesteia.
Nu se poate tăinui ori trece cu vederea faptul că Belgradul nu stă bine cu nici o minoritate, mai ales cu minoritatea musulmană din Sandjak, minoritatea maghiară din Voievodina, precum şi minoritatea „românovlahă” din Timoc Serbia de Răsărit, care după politrucii din birourile sârbeşti ar fi de „origine necunoscută”.Oricine străin şi-ar putea pune întrebarea ce bine a făcut statul sârb sau bulgar, românilor din Serbia sau din Bulgaria şi în ce constă acel bine făcut de la Facerea Lumii până azi? În faţa unor astfel de utopii în secolul XXI, să crezi că poţi să îi duci cu „poveşti” pe nişte cetăţeni loiali care îşi trimit copiii la război să apere Serbia, care-şi plătesc impozitele, susţin cultura şi civilizaţia sârbească, să constaţi că de pildă, vlahii nu sunt români şi să crezi că provocând o stare de confuzie şi euforie politică poţi justifica întârzierea acordării unor drepturi legitime şi universal recunoscute.
Nu putem iniţia un institut sau o şcoală de alfabetizare pentru a-i învăţa pe locuitorii din sudul Dunării şi Balcani că „vlahii şi rumunii, sau românii sunt acelaşi popor”, indiferent că se află în Timoc Serbia, în Timoc Bulgaria, în Banat, în Vlaşka lângă Bucureşti, în Maramureş, în Moldova, Grecia sau Albania. Dacă totuşi este nevoie de un sprijin pedagogic pe calea instrucţiei şi educaţiei, Asociaţia Astra Română Timişoara, este în stare să facă faţă şi să ţină un astfel de curs pentru orientarea normală şi generală a acelora care sunt în nedumerire. Însă aici facem un scurt popas arătând că politicienii de bună credinţă pot să studieze chestiunea vlahilor sau a românilor în următoarele studii sârbeşti care nu pot fi contestate şi interpretate de agramaţii de azi. Ne referim la:
Recensămintele sârbeşti din timpul regatului SHS începând din anul 1846 până în anul 1931, de vreo o sută de ani, oficial aceşti vlahi erau în recensăminte numiţi rumunii;
Citiţi cartea etnologului sârb Tihomir Georgevici, Beograd, 1906, intitulată „Croz Naşe Rumune”;
Citiţi cartea academicianului bulgar Stojan Romanski, 1926, Sofia, intitulată „Rumănite mejdu Timok i Morava”.
Citiţi revista „Zbornik Timocke Krajine”, de Marinko Stanoievici, Zaicear, 1937, pag. 63, capitolul „Vlasi ili rumuni”, din care se vede că sintagma de „vlasi” este un atribut de poreclă, aşa cum spunem nemţi sau germani, serbi, şerbi, slugi ai avarilor sau sârbi, bulgari sau volgari, unguri sau maghiari. Însă atât numele adevărat cât şi porecla aparţin aceluiaş popor, iar românii din Timoc ştiu foarte bine că până la venirea comuniştilor, la ei cuvântul de vlah nu era cunoscut în lexicul „rumânesc”;
Citiţi cartea sârbească de Tihomir Georgevici „Iz Sârbije Kneza Milosa”(Din Serbia Kneazului Miloş), Beograd, 1924, capitolul „Rumunii”, despre care se spune că trăiesc în Serbia de Răsărit şi sunt a doua populaţie după sârbi („posle Srba bilo je najvişe rumuna”,p.90);
Citiţi pe Emil Picot, fost consul francez la Timişoara, care a cules poezii populare: „Chantes populaires des roumains de Serbie”, Paris 1889. Observaţi că un cărturar şi un om politic adevărat foloseşte numele oficial atribuit românilor şi nu porecla de „vlasi”.
Citiţi pe etnologul sârb Vladimir Jaksic, „O plemenon sostave Neselenija vă Knjazevstve Serbskom”, Petersburg, 1873, care spune: „Vlahii sau românii...populează partea nord-vestică a Serbiei şi numai patru judeţe: Craina, Ţârnareka, Pojarevac şi Ciupria”.
Citiţi pe etnologul ungur Iozsef Szabo, care în „Note de călătorie din Serbia”, Budapesta, 1875, spune: „Vlahii au locuit în parte aceste regiuni încă înainte de venirea sârbilor”.
Citiţi pe savantul sârb Dragoliub K. Iovanovic în cartea „Ţârna Reka”, Beograd, 1882, spune că: „Românii ţărani din Craina se numesc aşa pentru că au venit din România (...) În Serbia ei sunt colonişti mai vechi decât compatrioţii lor din „Ţârna Reka”, adică sârbii”.
Profesorul german Gustav Weigand, în „Die Rumanischen Dialekte der Kleinen Walachiei, Serbien und Bulgarien”, Leipzig, 1900 scria că: „E drept că guvernul sârb şi bulgar face mari sforţări pentru a sârbiza pe români, rezultatele dobândite sunt mai slabe. Se încearcă prin biserică, şcoli şi administraţie. Se angajează numai preoţi sârbi care folosesc la serviciul divin numai limba sârbească. Ţăranii însă nu se duc la biserică aşa încât propaganda bisericească devine iluzorie.”
Savantul sârb Liubomir Iavanovic în „Nasellja Srpskih Zemalia”, vol. II, Beograd, 1903, spune: „Populaţia, în această regiune este de aşa natură, încât judecând după port şi după limbă, un necunoscător care ar trece prin această regiune, ar putea să creadă că aici trăieşte numai o populaţie românească, nu există nici un sat sârbesc în care să nu fie vreo mahala în care să nu se audă rumâneşte”.
Chiar şi la Conferinţa de Pace de la Paris în 1919, doctor Atanasie Popovici reprezentantul românilor din Timoc Serbia a scris memorandum-ul numit „Memoire sur les Roumains de Serbie”, la care Tihomir Georgevici a răspuns prin: „La verite sur des Roumains de Serbie”, de unde se vede în mod clar că şi Conferinţa de Pace a folosit numele patronimice oficiale şi nu cele de poreclă sau batjocoră ce se atribuie unor neamuri de către vecini.
Desigur acestea sunt numai câteva probe concrete din care rezultă că vlahii sunt români şi românii sunt vlahi.
Întrebaţii pe „românovlahii” dintre Morava-Timoc Serbia de Răsărit ce limbă vorbesc vlahii? O să vă spună că româneşte pentru că în lexicul românilor din dreapta Dunării, din Timoc, nu există limba „vlăsească”.
Ideea aceasta a limbii vlahe şi a lipsei poporului înrudit este o aberaţie ce nu face cinste unui popor cum sunt sârbii, care au avut o cultură şi o civilizaţie demnă de luat în seamă până la mareşalul Tito.
Prin urmare, astăzi, Serbia se confruntă nu numai cu orientarea politică spre Europa şi stabilitatea regională, dar şi cu criza pe care a semănat-o politicienii ultranaţionalişti sârbi, în rândul minorităţilor, pe care le-a descurajat, le-a terorizat, le-a subestimat şi s-a căutat ca pe unele să le desfiinţeze sau să le extermine, nerecunocându-le identitatea, aşa cum sunt românii dintre Morava-Timoc.
Nu se poate uita nici în mormânt fapul că nişte vecini care ni se dau „prieteni milenari” îşi permit să pună în discuţie etnogeneza noastră, fie la românii din Timoc, fie în Moldova sau în alte părţi.
Este o strategie stângace a executivului de la Belgrad sau Sofia, care începând din era comunistă au căutat să înlocuiască denumirea oficială din recensăminte şi studii, a românilor din Timoc, prin cea de vlahi. Unii justifică folosirea sintagmei pentru a nu se face confuzie cu românii din Banatul Sârbesc din Voievodina, care sunt la nordul Dunării. Folosindu-se în mod fraudulos pe bază de abuz de drept, guvernanţii de la Belgrad şi Sofia au izbutit să convingă tineretul de astăzi din Timoc, că ei nu sunt români ci numele lor adevărat este cel de „vlasi”.
Am arătat şi cu altă ocazie că acest cuvânt de „vlasi” nu circulă în limba românilor din sudul Dunării, dintre Morava-Timoc, decât artificial, lansată de politicieni, politruci, poliţişti, propagandişti, preoţi sârbi, învăţători sau alţii. De aceea, organizaţiile noastre politice şi culturale, din teritoriu, ca să nu provoace sensibilitatea executivului au acceptat chiar şi în alegeri să se afişeze cu denumirea de „vlasi”. Drept consecinţă, atât la alegerile de anii trecuţi, cât şi la alegerile parlamentare, regionale şi locale din 11 mai 2008, „vlasii” au fost marii perdanţi. Nu ştim câte zeci de mii de votanţi au fost pentru cauza noastră, dar e mai mult ca sigur că cei care se cred că sunt români, ne referim la populaţia sătească, nu i-a lăsat inima să dea voturile „vlasilor”, populaţie pe care de fapt n-o cunosc. Aşadar, românii din Timoc, a doua populaţie după sârbi, aşa cum aţi văzut şi mai sus, de cel puţin jumătate de milion de locuitori, nu reuşesc în 17 ani de democraţie să aleagă un deputat.
Guvernanţii de la Belgrad sau Sofia, în loc să se îngrijoreze de acest eşec politic şi imoral, ar trebui să repare prin discuţii la radio, televiziune, presă, că denumirea noastră este „rumunii” iar „vlasi” este o poreclă pe care noi o socotim foarte veche şi care ni se dă în batjocoră. Apoi de ce îi interesează pe guvernanţii sârbi atât de mult etnonimul de „vlah”, denumire care poate fi văzută fără pierdere de vreme în orice enciclopedie sârbească, bulgărească, etc, că este unul şi acelaşi neam.
Pe guvernanţii de la Belgrad şi Sofia trebuie să îi intereseze acum ori nicodată, cât mai este timp, că poporul „rumânesc” din dreapta Dunării-Timoc nu duce lipsă de lingvişti, dialectologi, istorici care să le studieze cromozomii şi etnogeneza, ci au nevoie de recunoaşterea identităţii, deschiderea de şcoli oficiale în limba rumână, de bisericile vechi construite de români, în satele româneşti să fie folosite de preoţi români, apoi să aibă radio, televiziune în fiecare zonă geografică sau comună, ca şi la cea centrală. De asta trebuie să se ocupe guvernanţii de la Belgrad şi Sofia şi nu de ştiinţa în care sunt corigenţi din capul locului.
Serbia după părerea politicianului Vladimir Dapcevici (vezi interviu cu Mira Markovici, soţia lui Miloşevici în revista Sârbska Rec, Beograd, 1995), susţine că Serbia este o ţară a minoritarilor, ba mai mult minorităţile sunt numeric mai multe decât sârbii la un loc. Da exemplu pe albanezii de la Kosovo 2.000.000, vlahii din Timoc 1.100.000, ţiganii 1.000.000 şi ungurii peste 500 000. Nu se referea la restul de minorităţilor, în număr de 28.
Indiferent de opiniile savanţilor, politicienilor, politrucilor, cărturarilor şi a oamenilor de bună credinţă, un lucru este sigur, că în Serbia există minorităţi care trebuiesc tratate pe picior de egalitate cu populaţia dominantă sârbească. Pentru aceasta nu trebuie să dăm noi lecţii cuiva pentru că de aceea există constituţie, parlament, preşedinte, prim-ministru şi miniştrii, să rezolve chestiunea minorităţilor după modelul european şi Convenţia Cadru fără să se facă discriminări împotriva vre-uneia sau alteia.
Oare nu poate să ne mire că ţiganii la aceste alegeri din 11 mai 2008 n-au obţinut nici un deputat, iar ei sunt oricum câteva sute de mii dacă nu 1 milion?
Apoi românii dintre Morava-Timoc locuiesc în aproximativ 200 de localităţi pur româneşti şi încă în vreo 50 dacă nu mai multe mixte şi n-au obţinut de 17 ani de când se luptă niciodată un singur deputat, dar ne întrebăm dacă acest popor nu există, cum de sub Tito au avut mai multe drepturi şi anume 7 deputaţi români în frunte cu Iancu lu Moană Simionovici, Tasa Radulovici şi alţii; deasemeni au mai avut un post de radio românesc la Zaiceri care a emis programe în limba română din 1945 până în 1948. Deasemeni au avut şi două ziare în limba română din 1945 – 1948, cum de au dispărut acei români din vremea când îi recunoştea Tito? Ne întrebăm cum de atunci românii erau români sau „românovlahi” şi aveau drepturi pe când astăzi când s-au eliberat toate popoarele şi au căpătat libertate, independenţă şi suveranitate, românii din Timoc să nu mai aibă nimic din ceea ce au avut nici în vremea turcească şi nici în vremea mareşalului Tito, uitat astăzi de naţiunea sârbă.
Am spus aceste lucruri pe nume, cu gândul că poate cineva le va citi, le va examina şi va trage învăţăminte pentru că este mai bine ca un popor să facă o şcoală prin mass-media, licee, universităţi, şcoli primare ca să înveţe care sunt drepturile omului, care sunt drepturile minorităţilor şi ce obligaţii are statul faţă de cetăţenii săi. Este o muncă de orientare politică şi democratică care poate avea efect pedagogic şi salvator pentru ca măcar Serbia de azi, aşa cum este să se trezească şi să renască fără să se mai destrame.
Poate că integraţi în U.E. să apară guvernanţi curajoşi şi capabili să-i calmeze pe naţionaliştii sârbi, să-i înveţe să muncească, să creadă în Dumnezeu şi să se schimbe faţa Serbiei.
Tăgăduirea etnogenezei fie a românilor moldoveni, din Republica Moldova, fie a românilor din Timoc, porecliţi „vlahi” de sârbi şi bulgari, în mod intenţionat, spre a produce confuzie, fie a aromânilor, porecliţi „cuţovlahi”, ba chiar şi greci, etc., poate să transforme acest nărav inconştient şi prostesc într-un bumerang, încât urmaşii noştrii după mai multe decenii sau secole, când sârbii, bulgarii, grecii sau alţii s-ar putea afla în mare declin politic, să li se conteste lor atunci etnogeneza şi să se spună că de fapt ei odată au fost vlahi, deci dispare naţiunea sârbă, bulgară, greacă, etc.. Deasemenea să se termine cu falsificarea recensămintelor, falsificarea etnogenezei, a folclorului, a onomasticii, obiceiurilor, istoriei, literaturii, religiei şi altor atribute intelectuale, specifice neamului românesc. De fapt, prin anii 1995, într-o revistă de la New York, „Le spectateur”, susţinea că naţiunea bulgară şi sârbă sunt într-un procent de 75%-80%, de sânge vlah. Noi n-avem interes să-i facem vlahi pe sârbi, bulgari, greci sau alţii, pentru că nu suntem lingvişti şi etnologi ca să dăm verdicte şi pentru că ne cunoaştem istoria, limba şi ţinem la identitatea noastră, aşa cum ne-a făurit-o istoria. Însă rămâne de văzut ca după atâtea persecuţii, discriminări, teroare şi obstacole în dezvoltarea limbii şi culturii româneşti, la fraţii noştrii din dreapta Dunării şi peninsula Balcanică, va mai fi acceptată de generaţiile viitoare, în limitele pe care le concepem noi.
În final, socotim că am spus ce am avut pe suflet cu gânduri bune şi după cum spune cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură sperăm să nu fi „aruncat mărgăritare porcilor” (Matei 7:6).

Cristea SANDU TIMOC 16.05.2008
ASTRA ROMANA TIMIŞOARA

Niciun comentariu:

"Pentru românii de aici, este clar că Serbia este patria lor. Totuşi, ţara de origine, care în sensul etnografic etnolingvistic spiritual şi istoric sintetizează existenţa şi moştenirea antropologică a românilor este România ca singura istorică VALAHIA. Lucrul acesta nu le convine multora incluzând şi anumiţi români. De altminteri când ne identificăm etnic, dacă este fizic sau duhovnic sau în ambele categorii."

Dragomir Draghici din BOR (Timocul "sarbesc" )


„Individul, pentru a putea fi un bun politician, trebuie să aibă un caracter puternic, de nezdruncinat, autoritate, să fie capabil de a spune ”nu”, de a contrazice, de a pune obstacole, de a provoca ura, căci asta este natura politicii. Cineva care caută cu orice preţ să câştige simpatia tuturor, să fie flatat, să evite coflictele, are încă multe de învăţat pentru a fi capabil de a conduce un partid politic cu pretenţii” — Zoran Đinđić (1 August 195212 Martie 2003) Prim Ministru al Serbiei intre 25 ianuarie 2001 - 12 martie 2003.

Stema TRIBALIEI

Stema TRIBALIEI

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000