Dacia Aureliană - Revista românilor din Timoc

Doctor Atanasie Popovici – Furnică, la conferinţa de pace, Paris – 1919

Acum în pragul sărbătoririi „Marei Unirii”, a românilor, socotim că este binevenită o întâlnire imaginară cu renumitul cărturar, român timocean dr. Atanasie Popovici, zis Furnică. Născut în satul Geanova, sârbizat în Duşanovaţ, de lângă Negotin, în Timoc – Serbia, a studiat cursurile şcolii primare în satul natal, în care era preot român tatăl său până la 1877, apoi şi-a continuat studiile secundare la Liceul din Belgrad şi apoi a terminat facultatea de teologie tot la Belgrad.

Şi-a continuat studiile universitare în Germania, la Jena, a studiat filozofia şi pedagogia şi a luat doctoratul cu o teză despre pedagogia experimentală.

Fiind un student strălucit, s-a bucurat de aprecierea profesorilor germani şi chiar s-a căsătorit cu fiica unuia. Un timp a înfiinţat o şcoală particulară experimentală în oraşul Jena.

La universitate a cunoscut mulţi tineri studenţi din România, din Banat şi Transilvania, de care s-a simţit legat o viaţă. Aşa încât prin anul 1911 pleacă în România, unde stă puţin deoarece îşi dă seama că nu cunoştea limba cultă a cărturarilor şi simţea nevoia să fie cât mai aproape de foştii săi prieteni de la Sibiu şi Arad, unde principalul mecena a fost Onisifor Ghibu, un adevărat frate şi colaborator entuziast.

La un moment dat îl găsim pe frontul din Moldova şi după aceea va participa la declaraţia unirii de la Chişinău din parlamentul ţării, în ziua de 27 martie 1918, discursul său fiind primit cu urale şi entuziasm, şi apoi publicat în presă. De fapt, prin cuvântul său în parlamentul de la Chişinău a răsunat o chemare sfântă la unire din partea românilor din Timoc – Serbia.

Înainte de războiul balcanic întocmeşte un memoriu pentru parlamentul României, pe care îl înmânează savantului Nicolae Iorga, spre a susţine în parlament cauza românilor din Serbia de Răsărit, dintre Morava-Timoc şi Dunăre, munţii Artani. Presa timpului de la Bucureşti a susţinut ideile măreţe ale cărturarului român din Dacia Aureliană şi unele ziare chiar au apelat ca activitatea sa să fie sprijinită financiar de către guvern.

Pregăteşte un memoriu documentat despre românii din Timoc Serbia, pe care îl publică în revista „Românismul”.

Pe atunci, literatură ştiinţifică despre românii din Timoc era cam puţin scrisă şi publicată. Dar pe el l-a interesat cartea lui Tihomir Georgevici, care a publicat o scurtă călătorie la românii dintre Morava – Timoc, sub titlul „Printre românii noştrii”, Beograd, 1906.

Este de remarcat de către cititorul neavizat ca şi de cărturarul preocupat de chestiune, să observe că naţionalismul pe atunci nu era atât de înflăcărat şi iresponsabil, ca acum, la sârbi, încât le spuneau românilor timoceni atât în presă, studii, „rumuni”, adică românii, iar în statistici se folosea denumirea de „rumunii” şi nu de „vlasi”, ca astăzi.

Ideea principală a acestui mic studiu o găsim în următoarea concluzie la care ajunge cărturarul sârb Tihomir Georgevici, care spune: „Eu ştiu că mulţi dintre „patrioţii” noştrii vor da din cap cu gravitate citind notiţele mele şi vor spune că sunt un trădător al patriei dacă îndrăznesc să vorbesc despre Românii din Serbia, care după părerea lor trebuiesc tăgăduiţi, ori cel puţin trecuţi sub tăcere, căci orice accentuare a românismului în Serbia ar putea duce la o chestiune românească în Serbia, care după părerea multora ar fi un pericol ameninţător. Se poate să fie aşa, dar şi fără aceste rânduri ale mele ştie lumea întreagă că în Serbia există Români. Acest lucru se ştie şi în România, unde se poartă grijă chiar pentru Ţinţarii din Macedonia, Epir, Albania, Asia mică, Moravia, Silenzia, Peninsula Istria, Bosnia şi Herţegovina, etc., şi cu atât mai mult încă pentru regiunile care se găsesc în imediata ei apropiere, precum Transilvania, Bucovina şi Basarabia cât şi pentru Românii din Serbia de care-i desparte numai Dunărea. Nu e vorba, asupra acestora din urmă n-au ei nici un studiu, dar în fiecare carte de şcoală în care se enumeră ţările locuite de români, nu sunt uitaţi niciodată şi cei din Serbia ”.

Despre românii din Timoc s-au scris de către Institutul Statistic Român trei cărţi voluminoase cu documente, în timp ce la Sofia, academicianul bulgar Stoian Romanski, publica volumul „Rumănite mejdu Timok i Morava”, Sofia, 1926. Subliniem observaţia ca find pertinentă, pentru că atât în Bulgaria cât şi în Serbia de la venirea comuniştilor şi până azi, românii din Timoc Serbia – Bulgaria sunt porecliţi vlahi, o denumire veche medievală, folosită de străini pentru identificarea românilor sau rumânilor.

Din anul 1934, după ce se semnează Convenţia Culturală dintre România şi Iugoslavia, pentru şcolile româneşti din Bantul Sârbesc şi şcolile sârbeşti din Banatul Românesc, doctorul Atanasie Popovici părăseşte postul de director al şcolii normale din Timişoara şi ocupă la Belgrad, în Ambasada României funcţia de consilier tehnic pentru şcolile româneşti din Banatul Sârbesc.

Pe doctorul Atanasie Popovici l-am cunoscut în 1938, în această funcţie, când inspecta Liceul Românesc şi Şcoala Normală Română de la Vârşeţ. Tot atunci, prin 10 mai 1938, s-a înfiinţat Asociaţia Astra Bănăţeană, care a atras un public numeros din satele înconjurătoare, de peste 5000 de români, în frunte cu protopopul Traian Oprea, doctor Alexandru Butoarcă, preot Adam Fiştea, preşedintele Astrei şi Constantin Zamfirescu, directorul Liceului Românesc din Vârşeţ.

Dar să ne întoarcem la conferinţa de pace de la Paris, din anul 1919, unde România a fost luată prin surprindere atunci când s-a pus în discuţie alipirea întregului Banat, până la Carpaţi la statul Serbia, Croaţia, Slovenia. Nici doctorul Atanasie Popovici nu s-a bucurat de prea mare protecţie din partea lui I.C. Brătianu, care nepregătit şi neinformat despre calităţile politice şi diplomatice ale sârbilor, când a auzit că sârbii cer excluderea României din Tratatul de Pace, din categoria de „cobeligeranţi”, invocând pacea separată de la Buftea, a lui Marghiloman cu Germania, s-a supărat foc că „prietenii” lui bat câmpii şi nu sunt în temă, fapt ce l-a înfuriat, a trântit uşa şi i-a lăsat pe sârbi să hotărască cum vreau ei în chestiunea Banatului şi Timocului.

În ceea ce priveşte problema Banatului, România a cerut întregul Banat, aşa cum i se promisese la intrarea în război, însă sârbii au protestat invocând temeiuri strategice care necesită un spaţiu de siguranţă de mai mulţi kilometrii spre nord-est, în Bantul Românesc.

C. Kiriţescu într-una din cărţile sale despre primul război mondial, se referea şi la românii dintre Morava-Timoc Serbia. Acolo se arăta că delegaţia noastră consimte ca să cedeze Serbiei întreaga provincie a Timocului, în schimbul anexării la România a întregului Banat până la Belgrad. Tot aici s-a arătat că cei 300 000 de români dintre Morava-Timoc, Serbia de Răsărit rămân sub administraţia sârbească, urmând a fi recunoscuţi ca minoritate etnică.

Când delegaţia românească a cerut frontiera de la gura Moravei cu Serbia, aceasta s-a plâns că tot din motive strategice nu vor mai putea circula vapoarele pe Morava, dacă în faţă va fi teritoriu românesc. Ori delegaţia consiliului de pace şi cea românească era păcălită în sensul că pe Morava nici nu au circulat vreodată vapoare.

Pe de altă parte delegaţia românească nu a învăţat nimic de la delegaţia sârbească privind chestiunile strategice. Serbia a cerut o întindere de cel puţin 5 kilometri în adâncime pe teritoriu bulgar, de la Bregovo pe dreapta Timocului, temânduse că vor fi sparte ferestrele trenurilor de către copii bulgari, dacă frontiera va fi pe râul Timoc şi drept consecinţă s-a intrat adânc în teritoiul bulgar, de fapt locuite tot de români.

Însă delegaţia noastră n-a observat că de la Orşova până la Turnu Severin trenurile româneşti care circulă între Timişoara – Bucureşti stau la discreţia mitralierelor şi tunurilor sârbeşti pe o distanţă de aproximativ 30 de kilometri şi nu le-a dat în gând să ceară şi ei protejarea circulaţiei trenurilor din faţa armelor sârbeşti.

Sârbii, la conferinţa de pace de la Paris, au avut o delegaţie foarte puternică din care a făcut parte în afară de diplomaţi şi oameni de ştiinţă, printre care îi amintim pe Jovan Cvijici, Jovan Radonici, Erdeleanovici, Tihomir Georgevici, Alexander Belici şi alţii. Însă piesa grea a fost fizicianul Pupin, de la Universitatea Columbia, care a călătorit cu preşedintele Statelor Unite, Wilson două săptămâni pe acelaşi vapor pentru a ajunge la conferinţa de pace de la Paris. De aici li s-au tras românilor argumentele etnografice înlocuindu-le cu cele sentimentale, că sârbii au pătimit în 1914 şi cu regele lor Petru I, bolnav pe targă s-au retras prin nordul Albaniei în insula Corfu, din Grecia, dar nu au semnat pace separată, aşa cum a semnat România la Buftea, în 1917. Aşa cum se vede, lucrurile pentru români au stat foarte rău, mai ales că sârbii au pus mâna şi pe un geamantan cu documente despre Banat, ale profesorului I.D. Suciu, care surprins de sârbi în trenul dintre Lugoj şi Timişoara, i s-a confiscat cufărul cu documente, iar el a fost aruncat pe ferastră.

Este bine să amintim că armata sârbească din nordul Salonicului, după ce s-a spart frontul de către francezi, în Macedonia la „Câmpul Oii” (Ofce Pole), întrega armată a urcat în căruţe şi trecând Dunărea a ocupat Banatul întreg de la Carpaţi, la Tisa şi la Dunăre, ba mai mult, au introdus în şcolile româneşti din Banat, pentru prima dată învăţământul în limba oficială sârbescă, fiind exclusă limba română, aşa cum este cazul azi la românii din Timoc.

Delegaţia românească de la Conferinţa de Pace de la Paris a fost complet debusolată pentru că nu s-a aşteptat că nişte prieteni cum erau sârbii să le devină dintr-o dată duşmani, încă înfocaţi. Într-o carte a lui Cosma Aurel, despre Banat, pagina 82, se spune că „Prin regulamentele militare, recruţii sârbi învaţă că duşmanii sârbilor sunt: românii, ungurii, nemţii, etc., adică ocupăm locul cel dintâi”. Iar la pagina 83, autorul mai spune „poporul românesc are însuşiri foarte urâte, pe care le remarcă toţi cei care îl cunosc: el este leneş şi inactiv”.

Mai recent, prin anii 1995, se găsise de către un romancier sârb şi alte belele poporului român din Timoc, se spunea că de pe vremuri, bărbaţii români nu aveau energia necesară pentru a-şi deflora miresele şi de aceea se adresau sârbilor, ceea ce pentru românii timoceni pare nu o înjosire ci o prostie, despre aşa ceva nu s-a auzit undeva la români. În alte părţi românii timoceni sunt făcuţi „sifilitici”, mai rău de aşa nu se poate, iar limba vorbită de românii din Serbia, Bulgaria şi alte ţări din Balcani este o limbă urâtă de tot, o limbă ţigănescă de care copii românilor din această provincie trebuie să se ferească să o vorbească şi să le fie ruşine să se mai declare că sunt români, „aici zace iepurele”.

În condiţiile acestea doctor Atanasie Popovici se afla la Conferinţa de Pace de la Paris, cu puţine documente dar totuşi consistente pentru a demonstra că în Serbia există aproximativ 500 000 de români în judeţele Craina, Pojarevac, Morava şi Timoc. Mi-a povestit mai multe lucruri despre Conferinţa de Pace de la Paris şi mi-a lăsat unele documente pe care le posed şi le publicăm din când în când. Pe când rămăsesem la Turnu Severin fără părintele Gheorghe Suveiche, în 1942 l-am rugat să accepte funcţia de preşedinte al românilor din Timoc, deoarece eu mă simţeam prea tânăr şi neexperimentat. Fiindcă avea o funcţie la ambasada României din Belgrad a refuzat propunerea, în schimb m-a ajutat tot timpul.

Chestiunea timoceană între timp a primit o lovitură politică chiar din partea României deoarece printesa Marioara intrase în tratative cu tânărul rege al Iugoslaviei, Alexandru I Karagheorghevici, în vederea unei căsătorii, iar Timocul i se acorda ca un fel de dotă şi deveneam cuscrii cu sârbii, nu duşmani. În această situaţie el se simţea cam marginalizat la Conferinţa de Pace şi se vorbea că românii din Serbia vor rămâne sub sârbi, însă recunoscuţi minoritate naţională, iar limba română devenea a doua limbă oficială în şcoală, biserică, etc., lucru ce nu s-a realizat. De aceea Atanasie Popovici a continuat singur bătălia şi a publicat cu sprijinul delegaţiei italiene şi japoneze „Memoire sur les Roumains des Serbie”, care era completat de un tabel cu satelele pe judeţe din Serbia. La acest memoriu, în timpul conferinţei de pace Tihomir Georgevici a publicat un răspuns: „La verite sur le roumains des Serbie”, în care atacă chestiunea anexării arătând că românii sunt bine trataţi şi se simt ca cetăţeni liberi.

El este consternat de faptul că românii timoceni din zona Homole şi cea muntoasă, mai practicau un obicei, care era de fapt o ofensă la adresa civilizaţiei sârbeşti. El se referea la cutuma prin care atunci când se aşeza mortul în sicriu, familia nu uita să-i pună lângă mâna dreaptă o măciucă de corn bine făcută „ca să aibă pe lumea cealaltă cu ce să se apere de sârbi”.

Pe de altă parte mai arăta cât sunt de superstiţioşi şi primitivi românii pentru că de îndată ce se împărtăşeau de paşti cu un fel de pâine amestecată cu urzici, iar mortului la pomană şi astăzi i se trimite un ciomag impodobit ca la umblatul la colindat, care era crăpat la partea superioară, unde femeile puneau 50 de parale, comisionul sfântului Petru, ca să ducă lucrurile şi mâncarea dată de pomană mortului s-o vadă Dumnezeu şi să o folosească răposaţii iar sfântul Petru să-i bată pe sârbi cu ciomagul acela „să nu le mănânce pomana”.

Doctor Atanasie Popovici, în memoriul său, scris în limba franceză, arăta că spre deosebire de alte minorităţi, românii din Serbia de Răsărit, sunt singurii care au luptat în toate războaiele pentru independenţa şi suveranitatea ţării lor şi cu toate acestea ei şi astăzi sunt singurii din Serbia care nu sunt recunoscuţi minoritate naţională cu drepturi depline legalizate prin constituţie pentru folosirea limbii materne române în şcoală, biserică, mass-media, etc. .

El se referea la un teritoriu 12 240 km pătraţi, pe care îl propunea să se anexeze Ţării Mume, România, având în vedere că Serbia nu a stăpânit niciodată acest teritoriu şi populaţia sârbă este venetică, devenind administrator de drept prin dol şi abuz de drept, în timp ce românii din dreapta Dunării sunt urmaşii daco-romanilor, cei mai vechi locuitori ai Balcanilor şi cei mai numeroşi în toate teritoriile în care se află în Serbia.

L-am cunoscut pe doctorul Atanasie Popovici şi am purtat discuţii cu dânsul relativ la chestiunea şcolilor şi bisericilor. I-am pus întrebarea de ce n-a cerut introducerea în convenţia culturală din 1934 şi a românilor din Timoc, care sunt de aproape 10 ori mai numeroşi decât cei din Banat şi nici azi nu au nici un drept. Poate că ar fi fost mai util că această problemă care este deopotrivă a Serbiei dar şi a României, să se fi discutată direct şi să se fi ajuns la un acord iar în caz contrar să se fi tras concluziile că rămâne deschisă calea diplomatică, politică, a unui contencios la un tribunal penal internaţional, şi pe cât e posibil să se excludă forţa militară.

Doctor Atanasie Popovici mi-a răspuns ca şi părintele Gheorghe Suveiche că eu nu cunosc caracterul sârbilor şi de aceea îmi fac iluzii că ei vor acorda vreodată drepturi fără forţă românilor timoceni. Dar, în cazul în care le-ar fi acordate aceste drepturi universal recunoscute, aşa cum le-au acordat românilor din Banat, ce ar fi avut de pierdut Serbia sau poporul sârb. Relaţiile n-ar fi încordate aşa cum sunt astăzi şi e greu de înţeles cât cred sârbii, guvernanţii de la Belgrad, că vor ţine această populaţie într-un prizonierat sau robie panslavistă, când toată lumea ştie că există români în Serbia şi nu mai pot fi tăinuiţi sau măsluiţi nici chiar în complicitate cu unii politicieni egoişti şi leneşi de pe Dâmboviţa.

Este de neînţeles această provocare cu totul neinspirată faţă de românii din Timoc, când această populaţie ar putea trăi şi în Serbia bine, dar cu condiţia ca să i se recunoască identitatea şi Serbia să încheie abuzul de drept săvârşit faţă de românii din Timoc. Sârbii nu sunt documentaţi şi n-au idee că în România nu sunt nici 1% sârbi în Banatul românesc şi nimeni nu le-a contestat vreodată vre-un drept şcolar, bisericesc, acces la radio, televiziune şi alte instituţii culturale şi chiar politice, pentru că au un deputat în parlamentul României, la aproximativ 25 000 de sârbi.

Noi, românii n-avem interes să-i provocăm pe sârbi, nici să-i jignim, nici să le dăm sfaturi cum să facă politică şi nici cum să dea dovadă de bun simţ, dar le amintim că exact cu 100 de ani în urmă, în anul 1908, împăratul Austriei Frantz Josef, pentru a se asigura de neutralitatea României şi a Bulgariei, în cazul unui război cu Serbia le propunea acestora împărţirea Serbiei, jumătate Bulgariei, jumătate României. Nu numai că nu am acceptat ca prin forţă să rezolvăm o problemă atât de importantă, dar s-a respins orice discuţie relativ la desfiinţarea Serbiei, iar Serbia, vecina noastră care fie în calitate de foşti cuscrii, de foşti „tovarăşi” sau de „prieteni milenari”, cum susţine deputatul sârbilor din Banat, astăzi este singura ţară vecină care stăpâneşte cei mai mulţi români în sudul Dunării şi caută prin orice mijloace posibile şi imposibile să îi ducă la pierzanie.

De aceea noi încheiem spunând că „cine scoate sabia, de sabie va pieri”.

Poporul român şi poporul sârb sunt vecini şi nu trebuie să se pună prea multă bază pe cuvântul prieten, care mai mult este o mască ce ascunde mai degrabă cuvântul inamic. De aceea politicienii noştrii, fie români, fie sârbi au obligaţia să împace lucrurile, să deschidă dialogul şi să înceapă chiar anul viitor discuţiile printr-o comisie parlamentară mixtă. Noi românii ne-am menţinut pentru că la noi suflul, mişcarea spre idealuri înalte este sincer, nu lezează nici un stat vecin, nici o minoritate, în timp ce idealul sârbesc depinde mai mult de politica unor popoare îndepărtate slave sau neslave, care nu cunoasc obiectivele sârbeşti de la început şi mişcă idealul sârbesc de sus în jos în loc să îl mişte de jos în sus. Ce-i pasă unui rus mucalit de pe Volga că sârbul din Kosmet - Kosovo nu poate să iasă din casă să-şi lucreze ogorul de frica albanezului. Iar dacă îi pasă, cu ce îl poate ajuta de la asemenea distanţă? Dacă albanezii astăzi abuzează de drept o fac pentru că mai înainte au făcut acelaşi lucru sârbii nesocotind drepturile albanezilor; abia acum lucrurile încep să se echilibreze şi să se trezească fiecare că nu se poate trăi din nesocotirea dreptului altuia indiferent unde ar trăi. În aceste ţări înapoiate balcanice trebuiesc calmate în primul rând instinctele primitive şi supuse unui proces îndelungat de educaţie şi instrucţie după modelul european şi al civilizaţiei universale.

30.11.2007 Cristea SANDU TIMOC