Dacia Aureliană - Revista românilor din Timoc

XXX. Românii timoceni, din robie turcească

în robie „strâmbească”

Istoriografia românească, sârbească şi bulgărească nu s-a ocupat de istoria românilor din Dacia Aureliană, de aceea ne aflăm pe un teren cu totul necunoscut, virgin şi minat de naţionalismul slav.

Trebuie spus deschis că această populaţie străveche în vatra numită de slavi Podunavia, are o istorie de care s-au ferit mai ales sârbii şi bulgarii să nu o scoată la lumină. De aceea prezenţa de azi a românilor din Timoc între Morava-Timoc, Serbia de Răsărit şi între Timoc şi Marea Neagră, Valea Dunării, a grupului dunărean, apare petru slavi ca o noutate uitând că ei sunt pe aceste meleaguri de peste 2000 de ani. Faptul că mai ales după primul război mondial, iredentiştii din vecinătate care contestau continuitatea românilor în Dacia Traiană, adică din România, în frunte cu teoria lui Roesller, i-a făcut pe istoricii români să se concentreze cu precădere spre a demonstra că vatra de formare a poporului român este cea din stânga Dunării, adică din Dacia Traiană, dar mai puţin din Dacia Aureliană, dar fără să aducă argumente pentru această zonă geografică. Cu toate acestea niciodată istoriografia românească n-a contestat existenţa celorlalte popoare din jur şi a admis în mod constant că vatra de formare a poporului român este bazinul balcano-carpato-danubian, din dreapta şi din stânga Dunării.

Vecinii noştri şi în general istoricii europeni, încă din epoca modernă şi mai înainte au susţinut în mod constant că vatra de formare a poporului român este cea din dreapta Dunării, dintre Timoc şi Osma, unde s-a format la 271, Dacia Aureliană.

De aceea românii din această vatră au urmat un traseu istoric mai mult cunoscut de istoriografia turcească, grecească şi uneori sârbească sau bulgărească şi întotdeauna istoricii sârbi, bulgari, greci din epoca modernă au căutat să falsifice adevărul istoric şi să producă confuzii în lumea istoriei.

Încă de la anul 1565 se naşte prima provincie autonomă recunoscută de sultan, aproape 300 de ani şi care a durat până la 1833, când a dispărut ultimul kneaz sau principe al provinciei Margina, numită mai târziu Kraina de sârbi. Istoria se scrie pe bază de documente istorice, hrisoave şi nu pe bază de legende şi poveşti sentimentale.

Scriem această temă cu scopul de a umple un gol în istoria românovlahilor din regiunea Margina, numită de slavi „Podunavia”. Chestiunea principală pe care o avem în centrul atenţiei este să vedem în ce situaţie geopolitică se aflau românii timoceni la anul 1833 şi în ce situaţie politică se aflau sârbii la acea dată.

După argumentele din arhivele turceşti rezultă că la 1833, când au apărut sârbii ca stăpâni peste regiunea Timocului, Serbia nici nu exista ca stat, ea s-a născut întocmai ca pasărea Phoenix din legendă, din voinţa ţarului Nicolae.

Rusia ajunge în jurul anului 1830 la cel mai înalt apogeu; cucerise Polonia, un stat care în Evul Mediu era mult mai mare decât Rusia şi care la rândul ei îi subjugase pe ruşi câteva sute de ani. Acum ei îşi dau seama că folosind ideea unităţii tuturor slavilor, operau în ideea panslavistă, vor coborâ în Carpaţi, vor cuceri de la Turcia, provincii şi sate, care dădea mari semne de slăbiciune. În primul rând vor anexa la 1812, Basarabia la Rusia şi vor continua expansiunea, punând stăpânire pe întreaga Moldovă şi Valahia. În felul acesta ajung la Dunăre, sub pretextul că au venit în Europa să-i protejeze pe creştinii ortodocşi subjugaţi de turci.

S-a ajuns până acolo că profitându-se de slăbiciunile Turciei, care decăzuse într-un mod inexplicabil, mai ales după dispariţia sultanului Selim III, apare la Petrograd prinţul Orloff, care îi propune ţarului Nicolae să cumpere Valahia şi Moldova de la turci, pe suma de 36.000.000 franci aur. Scopul Rusiei, după ocuparea principatelor române era să-i despartă pe românii din nordul Dunării de cei din sudul Dunării, instalând pentru prima dată o nouă armată de frontieră, numită grăniceri. Astfel moşiile românilor care se întindeau în sudul Dunării, ca şi în nordul Dunării, sunt separate şi supuse unui regim vamal şi de frontieră controlat de statul centralizat de la Petrograd.

În această perioadă se produce expansiunea sârbilor spre Dunăre, către Sirmium, Timoc şi Voievodina. Sub pretextul că îi vor alunga pe turci din Banat, sârbii se instalează în nordul Dunării, izbutind la 1848 să formeze un stat în statul austriac şi să fie înrolaţi în armata de grăniceri vreo 128.000 de sârbi. Au ales chiar şi un principe sau despot, pe colonelul Şuplicaţi, care moare în curând, însă izbutesc să pună mâna pe biserica românilor din Banat şi Transilvania, precum şi Bucovina şi să le supună autarhiei sârbeşti, care avea centrul la Sremski Karlovaţ, iar patriarh era Iosif Raiacici. Dacă n-ar fi sesizat revoluţionarii unguri scopul urmărit de sârbi şi n-ar fi fost desfiinţaţi de împărat, soarta bisericii române din Transilvania şi Banat, azi ar fi pecetluită. În istorie nu s-a pomenit ca un stat să cucerească teritorii prin expansiunea clericală a ortodoxiei sârbe.

Ei sunt la început colonizaţi, ca popor fără patrie, care şi-a abandonat vatra strămoşească din Kosova Metohia, din cauza unei perioade de ciumă, după documentele sârbeşti şi poate şi din motive subiective, de frica turcilor şi albanezilor şi astfel din colonişti ajung proprietari şi dictează dezvoltarea ortodoxiei la toţi românii ortodocşi, începând cu cei din Banat, Transilvania, Bucovina, Zona Sirmium de pe Sava şi Timoc.

În jurul anilor 1830, Turcia se afla într-un război cu Egiptul, iar la Konieh în Siria, Ibrahim Paşa, al Egiptului îi bate pe turci atât de crunt încât era cât pe aci să ocupe întreaga Turcie şi Bizanţul.

Atunci sultanul apelă la ţarul Rusiei, deşi se afla în relaţii de duşmănie şi obţinu favoarea de a intra flota rusească în Bosfor şi Dardanele şi astfel de a-i salva pe turci de la un adevărat dezastru. Timp de vreo doi ani a stat flota rusească la Constantinopole, iar prinţul Orloff înconjurat de generalii orgolioşi ruşi, au adunat şi confiscat toate obiectele de valoare din Constantinopole şi împrejurimi.

În aceste condiţii, apare la sârbi un om politic fără ştiinţă de carte, negustor de porci şi de sare românească, care se numea Miloş Obrenovici. Ruşii îl instigau pe Miloş Obrenovici să-şi exprime apetitul pentru provincia dintre Morava-Timoc-Dunăre şi munţii Artani, el pretindea sprijin din partea ţarului, ca să i se acorde dreptul de administraţie asupra teritoriului, trăgându-se frontiera pe râul Timoc, separându-se Turcia de Serbia.

Trebuie arătat că Miloş Obrenovici se baza pe un motiv serios, că încă de la anul 1690 – 1725, sârbii părăsindu-şi vechea vatră de formare a naţiunii lor, de la Kosovo-Metohia, conduşi de patriarhul Arsenie Cernoievici, au lăsat-o pustie, cu toate mănăstirile şi bisericile ctitorite de regii sârbi până la 1389, când Serbia a fost desfiinţată de turci şi au venit în nordul Dunării şi în Timoc. El pretindea frontieră pe Timoc, pe Dunăre şi desfiinţarea regiunii autonome Margina, pe care a numit-o Kraina de aici înainte.

Instruiţi de către spionii ruşi de la Ruşava (Orşova), sârbii sunt obsedaţi de provincia autonomă Margina, unde la început vine şi se stabileşte Vuk Ştefan Karagici, apoi de la Sirmium izbuteşte să se infiltreze în administraţia kneazului român Stancu Karapancea, în calitate de secretar, Danilo Alexici. Folosind vicleşugurile specifice sârbeşti, el ajunge să-i ocupe funcţia de kneaz al provinciei Margina şi chiar să îi ia soţia. La 1807, kneazul înlăturat de impostor se plânge la Vidin lui Pazvanoglu, care îl cheamă pe kneaz Danilo Alexici şi îi taie capul, după obiceiul vremii, fără judecată.

Obsesia aceasta de a stăpâni provincia autonomă Margina şi celelalte teritorii până la Morava, are rădăcini mai vechi. Chiar la începutul declanşării revoluţiilor sârbeşti, ele nu încep în ţinuturile locuite de sârbi, ci de români. Sunt date istorice care vorbesc de Podgorac, Negotin, Malainiţa, Fetislam (Kladovo), unde nu erau încă veniţi sârbii şi altele. Atunci românii din provincia autonomă s-au opus revoluţionarilor sârbi să intre pe pământul lor şi se spune că vreo 13 sate româneşti au fost arse şi rase de pe faţa pământului; cei mai mulţi au fugit în Banat. Vreo patru sate sunt şi azi cunoscute, Plugova, Teregova, Verendin şi Luncaviţa.

Ceea ce n-au putut sârbii să realizeze într-o mie de ani, au realizat prin dol şi vicleşug politic, urcarea şi în nordul Dunării şi obţinerea unui statut de autonomie în Voievodina. Cât priveşte provincia din sudul Dunării, aceasta li s-ar cuvenit numai pentru motivul că este o punte care-i leagă pe sârbi de ruşi, stăpâni peste Valahia şi Moldova. Istoricul francez Gaston Gavrier spune că întrebaţi fiind ruşii cum de au cedat aceste teritorii Serbiei, ar fi răspuns „că ei revendică atât, cât influenţa Rusiei poate să le ofere” (Gaston Gavrier, Les frontieres historiques, p.81). Autorul francez continuă spunând: „Dacă există o chestiune asupra căreia el (Miloş) nu va sta la discuţie vreodată, aceasta este a Krainei (Margina de N-V). În ciuda obstacolelor naturale şi a greutăţilor de ordin politic, ce se opun la alipirea acestei provincii, care era apanagiul mamei sultanului, Miloş vrea cu orice preţ, să ocupe regiunea pentru că prin trânsa în adevăr se face legătura uşoară cu ţările dunărene şi prin urmare cu Rusia”(Gaston Gavrier, N.Constantinescu, Chestiunea timoceană, p.76).

Există dovezi că oamenii sultanului strângeau semnături pentru a-i atrage de partea sa pe primarii români din satele provinciei. A existat şi o convocare la Ada – Kale a chinejilor românovlahi care erau obligaţi să întocmească registre cuprinzând capii de familii, care se opuneau unei administraţii sârbeşti, într-o provincie recunoscută cu statut de autonomie încă de la 1565 ca valahă sau românească.

În pofida maşinaţiunilor de ambele părţi, ruşii şi sârbii organizează o adunare în judeţul Vidin în Bregova, comună curat românească, aici bine instruit primarul din Roglova (sat sârbesc din 1690) declară mulţimii că ei sârbii se simt în teritoriu din vremuri îndepărtate, deşi satul lor abia avea vreo 15 case, după recesământul turcesc; şi că până la 1813, ei sârbii l-ar fi administrat; în realitate erau nişte impostori. Primarul Nikola din nou intră în conflict cu populaţia românească a regiunii deşi îi era viaţa în pericol. El făcea opinie separată, majoritatea fiind pentru a aparţine imperiului otoman. Miloş Obrenovici, auzind că-i este viaţa în pericol îl cheamă pe chinez la Topceider lângă Belgrad, pentru a-i apăra integritatea corporală.

După cum se vede, instigatorul din Roglova, Nikola se afla în minoritate fiind din sat sârbesc, pe când majoritatea locuitorilor din sate fiind români, refuzau întinderea Serbiei peste aceste teritorii.

Începură sârbii să se răscoale pe capete după un scenariu bine regizat. Mai întâi se răsculau la Rajani, Paracin, Alexinaţ, în sudul regiunii timocene. Miloş îi cheamă pe locuitori la revoltă. În acest fel, sârbii izbutiră să atragă atenţia sultanului, că ei vor o nouă vărsare de sânge, ceea ce Turcia nu dorea. Ca să liniştească spiritele din Serbia, a trimis delegatul său la faţa locului.

La o adunare parlamentară la Caraguni-Kraguevac, se pun bazele unui plan de apărare faţă de turci. Dacă revoluţiile vor izbucni din nou, iar ţinuturile vecine cu Rusia – regiunea timoceană nu le va fi cedată ca „să-şi apere fraţii de acolo”, spuneau ruşii, vor ştii ce să facă.

În provincia autonomă valahă, ultimii vlăstari de cneji sau principi fuseseră exterminaţi (după unii prin otrăvire). Noul cneaz al regiunii era acum turcul Abdula, acesta speriat se retrăsese auzind de o mişcare a ţăranilor sârbi către Negotin.

Primul care intră în Negotin, în fruntea aşa-zişilor răsculaţi a fost căpitanul Miloş Stevanovici, apoi Pavel Bogdanovici, care intră la 2 mai 1833 în Negotin, fără să li se opună rezistenţă. Turcii au fugit şi s-au adăpostit la Ada-Kale. Provincia era ca şi câştigată. După ce-l anunţaseră pe Miloş Obrenovici, acesta-i sfătui să asigure paza pe frontiera de pe Timoc cu Turcia.

De aici înainte mai rămânea ocuparea regiunii dunărene din faţa Severinului, a Kladovei şi a cotului Dunării, unde Stevan Stevanovici trimise sârbi înarmaţi să-i ameninţe pe toţi cei care s-ar opune sârbilor. Frontiera pentru prima dată în istorie se punea la Dunăre între Valahia Mare, aflată sub ocupaţie rusească şi de data aceasta Mica Serbie, protejata ţarului rus.

Însă în mod cu totul neprevăzut, catastrofa în Turcia se produce nu datorită ţarului Nicolae, ci a unui vasal neînsemnat. Se răscoală Mehmet Ali-paşa al Egiptului. El atacă Siria şi o ocupă la 21 decembrie 1832: se dă lupta la Konieh, unde fiul său Mehmet Ali-paşa Ibrahim, zdrobeşte armata turcă. Turcia se afla într-o situaţie disperată, cu armata neinstruită, neechipată, fără bani şi fără timp de refacere. De aceea s-a adresat marilor puteri, Franţa nu i-a ajutat, iar Anglia îi sfătui să-i ajute Austria, în timp ce Metternich a refuzat sprijinul, preferând o alianţă cu Rusia.

Însă Rusia la care Turcia nici nu visa, i-a sărit în ajutor împotriva lui Ibrahim Paşa. Generalul rus Muraiev, debarcase pe malurile Bosforului ceva mai înainte. Turcia n-avea încotro şi acceptă ajutorul Rusiei.

Odată un ambasador francez l-a întrebat pe un membru al divanului turc: „cum de aţi acceptat ajutorul lui Nicolae?”, la care acesta i-a răspuns: „Când un om se îneacă şi vede în faţa sa un şarpe, e gata să se agaţe şi de acesta pentru ca să nu se înece”.

Abia la 3 februarie 1833 Butenev, reprezentantul ţarului la Constantinopole a primit actul diplomatic pentru a interveni în folosul Turciei. Flota din Sevastopol a ridicat ancora, la 20 februarie 1833, ajunge în Bosfor cu Rankin, amiralul rus. Ambasadorul Franţei aleargă zadarnic să ceară retragerea flotei ruse; l-a susţinut şi Anglia. Sultanul îi cere lui Roussin să-i acorde ajutor contra lui Mehmet-Ali al Egiptului.

Dar sultanul era convins că francezii şi englezii l-au înşelat, în timp ce egiptenii pătrunseră cu Ibrahim –paşa în Siria şi-i răsculaseră pe turci.

Butenev a preferat din nou, să nu se retragă cu flota din Bosfor. La 2 aprilie 1833 apare o nouă escadră rusească şi puţin mai apoi, o a treia. Aproximativ 14.000.000 soldaţi ruşi au debarcat în Bosfor.

Palmerson, ministrul de externe al Angliei era foarte îngrijorat, ca să evite o catastrofă, flota engleză şi franceză intrară în Egipt. Ibrahim-paşa nu se prea speria de vasele franco-engleze, ci de ruşi.

Atunci reprezentantul ţarului Nicolae, generalul Orloff, declară la 11 iulie 1833 că e gata să părăsească ţărmurile ospitaliere ale Turciei şi se va întoarce la Sevastopol.

Orloff stăpân pe situaţie la 11 iulie 1833 încheie pace cu turcii: „prin tratatul de la Unkiar Iskalesi”, sultanul era în culmea bucuriei mulţumit de salvatorul improvizat, în speţă ţarul Nicolae şi prinţul Orloff aghiotantul ţarului, care după o afacere atât de bună, fură gata să părăsească Bosforul şi să se înapoieze la Sevastopol.

În cele două luni ruşi avură grijă să cumpere şi să mituiască tot ce se putea la Constantinopole. Tratatul dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la 8 iulie 1833 în localitatea Unkiar Iskalesi, cu trei zile înainte de plecarea flotei ruseşti.

Pe lângă victoria de la Adrianopole, 1829, acum ruşii obţin o victorie diplomatică neaşteptată, fără război şi în mod cu totul spectaculos. Iată cum se ajunge ca între cei doi coloşi, care se războiesc multi secular, să se recurgă la un parteneriat nevisat din partea turcilor în asemenea condiţii imprevizibile.

De aici încolo Bosforul spre bucuria Rusiei era închis flotei franceze şi engleze, dar permis celei ruseşti. Această alianţă adânci rivalitatea dintre Anglia şi Rusia.

Marile Puteri se aflau într-o evidentă dilemă, vechii agresori devin tovarăşi, protectori ai sârbilor, grecilor şi altor creştini ortodocşi. Culmea ironiei este că acest „tory” aparţine unui ghem al minciunilor diplomatice, atât de uzual, în politica orientală.

Tratatul de la Unkiar Iskalesi l-a scos din pepeni pe Palmerson, pentru că în timpul guvernării sale, s-a consumat cel mai mare insucces al diplomaţiei engleze. După ce pierde India, ministrul de externe al Angliei, s-a gândit cum să reabiliteze imaginea Marii Britanii ca mare putere. În mod foarte ingenios propune desfiinţarea tratatului amintit şi înlocuirea lui cu participarea tuturor marilor puteri, adică a Angliei, Franţei, Prusiei, care să garanteze inviolabilitatea posesiunilor turceşti în Balcani.

Între timp, Franţa pune mâna pe Siria, pe Alger şi intenţiona să intre în Egipt. Atunci Mehmet-Ali stăpânul Egiptului, atacă din nou Grecia, obligându-l pe ţarul Nicolae, pe baza tratatului încheiat la Unkiar Iskalesi, să intre în război şi să ocupe din nou Constantinopolul.

Însă generalul Kiseleff are grijă ca Dunărea să devină pentru prima dată frontiera între românii din „ţară” şi cei din afară, din imperiul otoman, iar în zona Porţile de Fier, să-i despartă pe românii din Serbia de Valahia. După acest succes, Miloş exprimă mulţumiri „ţarului care doreşte binele poporului sârb” (M. Gavrilovici, Miloş Obrenovici III, p.382). Astfel slavii încep să cumpere moşiile din Ţara Românească şi imobile în Bucureşti.

După o serie de evenimente, în care nepriceperea şi neputinţa Înaltei Porţi era evidentă, văzând insistenţele ruşilor şi ale sârbilor de a se apropia prin Dunăre, de Imperiul Ţarist, izbuti să apară în faţa sârbilor ca o mare binefăcătoare.

La o conferinţă cu delegatul rus Butenev, Turcia n-are încotro, îşi recunoaşte înfrângerea, ca un fapt împlinit, cerând doar o protecţie a minorităţii turceşti în ţinuturile cucerite prin forţă majoră de sârbi.

La 29 mai 1833 cneazul Miloş Obrenovici, dădu o proclamaţie prin care în mod oficial recunoscu anexarea la Serbia a teritoriilor „răpite”, zice el de la Turcia dar nu de la români. Deşi n-au nici o singură dovadă că înainte de 1690 ar fi existat sate sârbeşti în regiune. Miloş vizită ţinutul Timocului în iulie 1833, când stărui să se întărească graniţa pe Dunăre la Bârza Palanka, pe Timoc la Bregova, pe Dunăre la Techia, Sip, Cladoştiţa, recunoscându-le românilor din Ostrovul Mare fugiţi la sârbi, dreptul asupra „moşiilor vechi”.

Abia la 30 septembrie 1833 sosi la Bregova trimisul sultanului Husein-paşa, însoţit de un detaşament de 250 de soldaţi. Era aşteptat aici de către episcopul Timocului Dantei de Alex Simici şi mitropolitul Vidinului Antim, împreună cu negustorul vidinean Manoilo Şişman. Atunci Husein paşa îi spuse lui Miloş: „Iată cneazule, ce cere marele nostru împărat, să dai semne de bunăvoinţă şi speră să-i fiţi loial”. Atunci Miloş recunoscu faţă de sultan supunere (Tihomir Stanojevic op.cit., p.153).

Imediat după această extindere nevisată a sârbilor spre răsărit peste românii moravo-timoceni, începură vizitele din partea străinilor în mica Serbie. Ei îi lăudau pe băştinaşii români, admirându-le limba, portul frumos, căciulile lor mari albe şi mai cu seamă hărnicia, adevăraţi urmaşi ai dacilor şi romanilor.

Se înfăptui cu ajutorul imperiului rus, cea mai nelegitimă extindere de teritoriu peste o provincie care avea principi valahi de aproape 300 de ani şi era locuită în majoritate de românovlahi. Deşi Serbia se ridicase pe principiul naţional la luptă, ea înglobă din motive strategice ţinutul de la miază-zi de Porţile de Fier, atât prin forţă, cât şi prin viclenie, teritoriu necunoscut până aici sârbilor, străin de dreptul istoric şi etnic, ba chiar împotriva majorităţii populaţiei, care avea sub turci un statu-quou neschimbat, de sute de ani de provincie autonomă.

De aici înainte locuitorii de origine română din Basarabia răpită la 1812, ca şi din Timocul sârbesc răpit la 1833, vor deveni cetăţeni slavi, iar dacă cineva cât de talentat nu-şi va fi vândut sufletul „panslavismului” nu va fi obţinut, nici cel mai mic privilegiu, nici nu va fi fost declarat cetăţean loial. Numai vânzându-şi neamul, limba, putea să devină cetăţean, egal în drepturi cu restul gloatei slave.

Poporul român a trecut de la o robie otomană mai omenoasă, la una de tip asiatic, dură represivă, insuportabilă. Mii dintre fraţii noştrii români din Basarabia şi-au pierdut urmele deportaţi în Siberia, iar pentru timoceni s-au înfiinţat în Homole lagăre specifice cu deportări în „Siberia sârbească”, iată ce s-a învăţat de la „pravoslavnicii” ruşi.

Cea mai mare nenorocire era să cazi în robie turcească, dar şi mai mare nenorocire, era să cazi în robie creştin-ortodoxă, rusească şi mai ales sârbească. Nici dezastrele naturale, nici războaiele, n-au fost mai devastatoare ca robia creştinească ortodoxă (panslavistă), mai întâi sub protecţia bisericii, al doilea sub cea a „internaţionalismului proletar” şi a luptei de clasă. Acum ni se pregăteşte „purificarea” etnică prin desfiinţare, în numele destinului mesianic „panslavist”.

Norocul nostru va depinde dacă vom intui la timp, dincotro ne ameninţă primejdia apocaliptică de moarte, despre care ONU şi Europa nu vrea să ştie.

Ar trebui să învăţăm ceva din dezastrele istoriei, măcar după lecţia de la Kosovo (1999). Apoi să nu uităm că un popor majoritar cu cât este stăpân peste mai mulţi sclavi, cu atât are mai mulţi duşmani. Asta s-a văzut la destrămarea Rusiei, a Iugoslaviei şi a Serbiei, state artificiale, care s-au autodevorat prin sindromul „panslavist”, „naţionalist” sau „comunist”. Este păcat că unii din vecinii noştrii nu se trezesc la realitate, să ştie că nu sunt în Asia, ci în Europa, că a fi omul vizuinei este de domeniul trecutului, iar forţa prin forţă se mistuie, pe când cine nu dă drepturi minoritarilor, pierde teritorii.

Mai sunt 25 de ani şi se împlinesc 200 de ani de la ocuparea prin viclenie şi forţă a acestei provincii autonome, numită Margina, de către români şi mai târziu Kraina de către sârbi.

Am văzut că robia turcească a fost mult mai blândă şi s-a desfăşurat peste românovlahii din Balcani şi Timoc, cu bunăvoinţă şi respect reciproc. Deci sub robia turcească, românii din Timoc – Serbia de Răsărit au avut preoţi români, biserici româneşti, zeci de mănăstiri, cărţi româneşti şi libertate în dezvoltarea culturii şi o provincie autonom de câteva sute de ani.

După venirea sârbilor, se pare că a fost folosită forţa şi agresiunea pentru subjugarea românilor, de aceea strămoşii noştrii i-au poreclit pe sârbi, conform apucăturilor lor primitive, „sârbatici”.

Dacă timp de 175 de ani sârbii au dovedit că nu sunt capabili să-i conducă şi să-i administreze pe românii dintre Morava-Timoc, ar fi cea mai mare minune de la naşterea lui Isus, ca ei să-şi recunoască greşelile şi să încerce o împăciune cu toate popoarele vecine şi minorităţile pe care le-au umilit şi înjosit. Ei nu s-au înţeles niciodată cu croaţii, cu slovenii, cu bosniecii, cu herţegovinenii, cu muntenegrenii, cu macedonenii, cu albanezii de la Kosovo, cu ungurii din Voievodina, cu musulmanii din Sanjac şi cu românii din Timoc. Prin urmare nu s-au înţeles până acum cu nimeni! Susţinem acest lucru bazându-ne pe probe indubitabile că vecinii noştrii sârbi aşa cum arată şi prima formă de administraţie sârbească, nu pot supravieţui decât printr-o conducere despotică, adică teroristă, lucru care nu se potriveşte celorlalte popoare căzute în captivitate sârbească sau cei din vecinătate.

Atunci când un părinte îşi împarte copii în două, unii buni cu toate drepturile universal recunoscute, iar alţii răi, sunt copii de suflet, vitregiţi de soartă, adică orfani de adevăraţii părinţi şi demonstrând aproape 200 de ani că sunt incapabili să garanteze viaţa şi drepturile acestora, per a contrario, înseamnă că este un părinte lacom de putere, abuziv, imoral şi iresponsabil, care poate fi decăzut din dreptul de ai administra pe alţi supuşi atâta vreme cât nu dă dovadă de moralitate, responsabilitate şi adaptare la principiile democratice europene.

Pierderea paternităţii în dreptul familiei este un lucru normal, dar şi naţiunea sau poporul este o familie mai mare şi organizaţiile internaţionale nu vor putea tolera la infinit incapacitatea vecinilor sârbi, de a-i administra, proteja şi garanta drepturile prin constituţia votată de parlament, dacă se dovedeşte prin probe consistente, continuate şi repetate, că nu este un părinte bun, că este pentru „sârbi mumă, iar pentru românovlahi ciumă”.

Cristea Sandu Timoc 21.01.2008

Astra Romana, P-ta Victoriei nr.3 ap. 15

astra_romana_timisoara@yahoo.com