Dacia Aureliană - Revista românilor din Timoc

„PÂNĂ România doarme”

- SCRIITORII NOŞTRI

Prima carte, care s-a publicat în clandestinitate, a fost Istoria Românilor de 20 pag. iar Istoria românilor timoceni de 65 pag. de Cristea Sandu Timoc, a fost publicată în tipografia ziarului Nădejdia din Vârşet în anul 1944.

Volumul a avut un tiraj de 3000 exemplare şi a fost tipărit cu alfabetul chirilic dar în limba română. La tipărirea şi la desfacerea cărţii pe teren la românii din Timocul sârbesc au avut o mare contribuţie prietenii, colegii şi elevii români timoceni aflaţi atunci la studii la liceul român din Vârşet. Trebuie să mulţumesc şi acum regretatului prieten şi coleg Ghiorghe Ciuciulovici, mort în Los Angeles în 1996, apoi istoricului Sava Iancovici (Gârleanu) născut in 1923 si mort în Suedia la Lund - pe atunci student, de asemeni lui Mincu Iancovici – student, Traian Preda cu numele sârbizat de Jivoin Predici-fost doctor la spitalul din Bor, Draghi Ilici-doctor din Ljubniţa, Gheorghe Bagevaţ –doctor din Zăiceri, toţi am distribuit la această istorie la începutul anului 1944 în toate zonele locuite de români. Întreaga muncă de redactare, tipărire şi difuzare s-a făcut în mod gratuit, din iubire de neam şi de limbă românească.

Această istorie, ca să poată vedea lumina zilei a fost introdusă în calendarul bisericesc pe 1944 în interior pentru a putea să pătrundă în zonele locuite de români fără ca să observe cetnicii şi naţionaliştii sârbi care distrugeau orice carte românească găsită la percheziţii deşi pe atunci Serbia se afla sub ocupaţie germană şi bulgară.

1. O altă carte de o mare valoare istorică se numeşte Vlahii croz vekove – Vlahii printre veacuri scrisă de domnul Bratislab Bata Paunovici , din satul Batinaţ pe Morava- lângă Cjupria.

Despre această carte se poate spune că este un miracol. Autorul ei se pare că nici nu a cunoscut alfabetul latin al limbii române în afară de o singură carte a lui Teodor Capidan menţionată în bibliografie.

Cartea este scrisă în limba sârbă cu scopul de a face lumină în jurul chestiunii, locuitorilor vlahi sau români despre care sârbii şi bulgarii spun că sunt venetici pe pământul lor strămoşesc, iar ei sunt adevăraţii băştinaşi. S-a străduit să demonstreze originea şi vatra de formare a poporului român aducând diferite argumente istorice începând din preistorie până în prezent. Dacă această carte ar fi tradusă în limba română ar umple un gol în istoria românilor din Dacia Aureliană.

2. Iancu lu Moană Simionovici scrie Câncicătoarea Partizănească – 28 pagini, Zăiceri 1946, care conţine poezii şi un cuvânt introductiv în care arată că vlahii sau rumânii sunt acelaşi neam. Noi rumânii am fost robi ca şi ceilalţi. Umăr la umăr noi românii cu toţi fraţii am mers patru ani de zile prin cele mai mari bătăi (pagina 1).

Românii la front cu puşca-n mână au pornit mai întâi să scrie pe limba lor şi să vorbească făr de frică (pagina 2).

Autorul foloseşte un mesaj propriu pentru a-i îndemna şi pe alţi rumâni să se înroleze voluntari în armata de partizani a lui Tito, spune poetul în poezia „Iacă răsări şi la noi soarili” (Poezii pagina 24-25): „Rumânilor fraţilor noştri /Partizanii vă cheamă pe voi/Luaţi armili şi plecaţi/În bătaie cu noi.”

Iancu Simionovici se remarcă în fruntea unei pleiade de poeţi timoceni dintre care sub comunişti numai el e singurul care a scris în limba română. Asta pentru că având şi calitatea de deputat al românilor din Timoc nu i se putea întâmpla nimic. Mai târziu după 2 ani (1948) se desfinţează ziarul Vorba Noastră şi postul de radio românesc de la Zăiceri care este donat albanezilor de la Kosovo iar lui i se închide gura prin numirea în funcţia de ministru al agriculturii.

Meritul lui pentru noi urmaşii, este acela că în scrierile sale a folosit cu demnitate şi seriozitate sintagma de rumân, deşi comuniştii lansau pentru prima dată cuvântul de vlah ca fiind denumirea ce se dă românilor din Serbia. Reputaţia lui în rândul partizanilor şi a comitetului central vine din aceea că prin anul 1941 fratele lui, Ghiţă, student la drept în Belgrad cade în mâna Gestapou-lui german, în perioada de ocupaţie germană şi bulgară care este spânzurat în pădurea Craleviţa de lângă Zăiceri.

3. Dr. Slavoliub Gaţovici un mare erudit cercetător al mitologiei timocene şi al poeziei funerare scrie mai multe cărţi despre românii timoceni din care noi cunoaştem trei, scrise în limba sârbă, cu excepţia poeziilor populare care se bazează pe mituri, obiceiuri şi cântecele de moarte.

În prima carte Putevi istine (Cărările adevărului) Zăiceri 1999, spicuim următoarea poezie scrisă în limba română după un alfabet propriu :

„Să fi mărturie!/Să fiu!/Pe lumea asta să fi tu/Da pe lumea aia /Să fie Dumnezeu/Cu sânta Maica Maria/Cu Isus Christos/Cu Arange Mihăilă/Cu Sân Petru scriitoriu/Cu soarili/Cu luna/Cu luceferii/Cu stelili/Cu toţi sfinţii”(pagina 118).

O altă carte este Petrecătura, Pesma ispraciaiana pokoinika vlaha unguriana, Zăiceri 2000 ( Cântecul de însoţire a mortului la vlahii ungureni ). Reproducem un cântec de petrecătură din Jagubiţa-Homole:

„Pusăi şană pe tri cai/Şi plecai cu ei în rai/Da-n rai nu poţi să stai/De jucatul zorilor/De cântecele fecioarelor/De păscutul oilor/De jucatul mieilor” (pagina 139)

A treia carte este „Baiania is Kultu mrtvih severoistocine Srbie” , Belgrad 2002 adică Bocete din cultul morţilor în Serbia de răsărit. Reproducem următoarele versuri din cultul morţilor, Povestea lui Dumnezeu:

„Cruce mică cruce mare/Cruce în patru corni de casă/Care în casă să şadă/Şade Ion, Sânt Ion/Şade luna şi o stea”(pagina 87).

4. Una din cărţile cele mai importante şi emoţionante este scrisă de către profesorul universitar Grigore Zăicereanu din Şipicova judeţul Timoc şi Boja Abraş care este intitulată Noi şi vorba noastră-Zăiceri, anul 2004 de 254 pag.

Cartea este cu atât mai emoţionantă cu cât se vede în mod clar că autorii au răsărit dintr-un mediu etnic neidentificat şi nerecunoscut până de curând în Serbia de răsărit, regiunea dintre Morava-Timoc.

Autorii se străduiesc să arate originea şi valorile tezaurului cultural al spiritului românesc.

În prefaţă iată ce scriu autorii:

„Am vrut să făcem o carte de citire pentru românii noştri, din Serbia, care amuncă găsesc câte vreo carte scrisă şi tipărită în limba lor, poate număi aduse din România, că pe aici aşa cărţi nu s-au tipărit.” Autorii speră că şi Serbia se va alinia instituţiilor democratice şi va ieşi de sub influenta politică a întunericului. Ei spun aşa: „Cu democraţia europeană, care încet – încet ajunge în Serbia o să putem şi noi să mai ridicăm capul în sus şi să vedem mai departe. Trebuie să deschidem oichii mai bine, să vedem mai mult şi mai bine, să ştim care suntem şi ce vrem. Fără cultură nu se poate înainta. Iar pentru cultură mai dezvoltată trebuie să avem multe în limba noastră: emisiuni de radio şi de televiziune, ziare şi şcoli şi alte instituţiuni culturale. Avem biserici, dar în ele abia dacă avem popă care ştie să facă slujbă în limba românească, avem multe şcoli, dar amuncă găseşti vreun dascăl care ştie să citească româneşte......”

„Ar trebui acuma să învăţăm multe treburi noi. Mai întâi trebuie să ne ştim limba noastră destul de bine, ca să putem vorbi de toate ce avem în gând.”

Autorii apelează la cititorii din Timoc să fie interesaţi pentru a-şi cunoaşte limba şi bogăţiile sufleteşti aproape unice în Europa. Ei s-au străduit şi au adăugat la volumul de poezii un dicţionar din câteva mii de cuvinte şi au făcut asta dintr-un instinct nativ fără să fi învăţat o zi la o şcoală românească. Cu atât mai mare este meritul acestor corifei ai românităţii din Dacia Aureliană cu cât au fost mai îndepărtaţi de ţara lor mumă şi îngenunchiaţi mai bine de un veac şi jumătate încât să nu aibă curajul şi pretenţia să-şi afirme identitatea. Cartea mai conţine în afară de poezii, câteva zicători ghicitori, snoave şi cântece populare , „frânturele”(lirice) şi balade vechi strămoşeşti. În poezie străluceşte lumina florilor, munca albinelor, rodul furnicilor şi imaginaţia lirică de visători. Iată în poezia Vrăbeţi câteva străluciri lirice:

„Ce s-aude colo-n păr?/Păsărici pe creangă săr. /Da ce fel de păsărici? /Văd nişte vrăbeţi de-ai mici.”(pag.75)

Dar în poezia Nunta este descrisă cu un farmec aparte „Zingă, zingă” tot aud/Aş vrea să mă sui în dud/Şi să văd care îi mireasă,/ Dacă a ieşit din casă..../Drâng, drâng, drâng, bum, bum, bum/Bate toba, ies la drum!/Din clarinet iasă fum./Da mirele cu mireasa/Joacă pân’ se pune masa.”(pag.77).

Reproducem câteva versuri din poezia Timocul e mort :

„ Di la Isânovăţul Mare/dobărâm la Timoc în vale./Apa a lui e otrăvită/da vreodată a fost cistită....Arama toată, numă de voi/ piritu-l trimiteţ la noi./Aurul iar numă de voi, /piritul-l trimiteţ la noi. Argint tot, iar numă de viu,/piritul tot iar de noi./Paladiumul tot numă de voi,/ piritul-l trimiteţ la noi/Selen acolo e iar de voi/pirit aci iar numă de noi./De voi-toată băgăţia,/de noi-goală sărăcia.”

Iată câteva fragmente dintr-o poezia adresată copiilor români din Timoc: „Moşu stă şi să gândeşte;/şi copilului vorbeşte:/La işcoală tot să schimbă,/să vorbeşte altă limbă/Nu e acolo româneşte,/tu moară să-nveţi sârbeşte./Şi numele-ţi să schimbă/să vorbeşti strină limbă./ N’o să fie: Gogă, Trucă./Alte vorbe o să aducă./N-are să fie: apă, peşte.../O să fie tot sârbeşte.”

Cititorul de bună credinţă intuind profunzimea acestor versuri o să înţeleagă mai uşor pentru ce în cei 174 de ani de jug sârbesc românii au ajuns să nu mai zâmbească, să nu mai glumească , sunt trişti a, abătuţi, de parcă în fiecare zi ar însoţi un frate prin alte stele.

4. Un al treilea scriitor din satul Şipicova este Stanoje Nagojevici care a publicat volumul de versuri Primovară perdută- Bor, 2006 tipărită în editura Ariadne Filum sub îngrijirea lui Zavişa Jurj. Autorul cărţii ne arată că „scrie cântece şi poveşti în limba româniască aşa cum să vorbeşte la iel în sat.”

Poetul parcă a răsărit dintr-un nimb de curcubeu luminat de cupola unei catedrale închipuite.El scrie versuri fără să fi învăţat un ceas de şcoală românească , însă poezia lui alunecă pe o câmpie auriferă înrourată de culoarea bujorilor şi a sufletului românesc. În poezia Vorba Noastră se întreabă: „S-ă vă întrăb o vorbă/Fraţă mii ai buni/Di ce va ruşine/Că sânteţ rumâni. / Unde sa văzut/Unde sa uzât/Să nu să vorbiască/Vorba rumâniască.....La voi mă gândesc /Inima bate tare/În peptul rumânesc.”(pag.7)

Iar în poezia Şpicova citim o revelaţie de pastel din Şpicova „Acolo departe/Departe pe mal/Cântă păsărica/Şi paşte un cal iar biserica bătrână este „De vânturi bătută/De lume lăsată”(pag.10). Poetul adulmecă vremurile ascunse în veşnicie pe atunci când se ţineau şezăţorile la lumina stelelor şi fetele, zânele mirese ale lumii ţeseau câlţii pentru cămăşi. El regretă : „Că aşa e traiu în sat/Multă lume la lăsat/Pe care inema-l doare/Să vină la şezătoare(pag.22).

O poezie plină de duioşie, care ar trebui să ne facă să crape obrazul de ruşine al şmecherului cetăţean turmentat care nu ştie că aparţine unei naţii de gintă latină ce nu trebuie trădată şi uitată. Lucrul acesta se vede din poezia Până Rumânia doarme „România e departe/Aripi n-am la ea să zbor/Să măi văd odată/Săm triacă de dor.”(pag.30).

Într-o altă poezie Ionică visează „se arată cât este de nenorocos locuitorul unor meleaguri în care se trece de la un război la alt război aşa cum a fost şi tatăl meu în trei războaie din 1912-1918”. Iată câteva din lacrimile unui soldat: „Ajunsă Ionică acasă/Părânţâ gâsă la masă/Şi puţâne vorbe spusă/În bătaie iar să dusă.”(pag.34).

Emoţionantă este poezia Nu uita care frământă sufletul poetului într-o mare învolburată în care românii nu au recunoscută identitatea. De aceea el roagă poporul său să nu uite :

„Nu uita rădăcina din care ai dat/Şi cuibul de unde ai zburat/Nu uita vatra focului unde ai crescut/Şi scaunul cu tri picioare pe care ai şăzut. ”Nu uita cenuşa şi jeregaiul/Şi ţăstu de pământ unde sa copt mălaiu./Nu uita lumia cu care ai petrecut/Şi ciurelu cu făină pe care ai luat împrumut.

Poetul îşi termină volumul de poezii cu versurile: „Cântecu până scriu/La voi mă gândesc/Inima bate tare/În peptul al rumânesc.”

5. Ne oprim la Cladova, la doctor Draghisa Constandinovici, din Vârbiţa Mare, care şi-a luat doctoratul în istorie anul trecut la Universitatea din Craiova. Domnul doctor Draghisa Constandinovici a publicat un dicţionar practic: „Studenski Prirucnik za Rumunski Jezik” (Dicţionar Studenţesc pentru Învăţarea Limbii Române), Kladovo, 2004, 94 pag., tipărit de editura Traian, care are meritul de a întinde o mână de ajutor tinerilor şcolari şi studenţi ce studiază în România la licee, seminarii sau universităţi.

6. O altă carte care a răsărit ca o floare de primăvară şi s-a scris pentru informarea şi documentarea românilor, are autor pe doctor Tihomir Georgevici, cu titlul „Printre românii noştrii” (Kroz nase Rumune), tipărită la editura Ariadnae Filum din Bor, în 2004, sub îngrijirea domnului Zavişa Jurj, de 229 pagini (apărută prima data în 1906 la Belgrad).

Cartea este tipărită în colecţia „Români Uitaţi” şi are mai multe fotografii dintre care unele şi din cărţile mele. Pentru politicienii şi cărturarii sârbi, care se fac că nu ştiu ce asemănare este între limba română şi limba vlahilor, cartea Kroz nase Rumune le stă la dispoziţie să vadă recensămintele sârbeşti de la paginile 22-27, în care românii dintre Morava-Timoc, Serbia de Răsărit aproape 100 de ani apar sub etnonimul de „rumun”, adică român, şi niciodată nu este folosită porecla de vlahi, lucru pe care îl ştiu în Serbia şi copii, nu numai preoţii, învăţătorii şi poliţiştii sârbi refugiaţi din Bosnia, Croaţia, Kosova sau alte ţinuturi părăsite de sârbi în urma războaielor civile.

Merită să-l amintim şi pe poetul Ratomir Markovici, care a publicat poezii încă din anul 1970, în revista „Lumina” de la Panciova, ziarul „Libertatea”, iar în folclor literar al Universităţii din Timişoara, a publicat în mai multe numere cele mai frumoase balade şi poezii lirice de la românii din Timoc.

Meritul lui Ratomir Markovici este acela că are o colecţie de folclor literar românesc din Timoc scris cu semne diacritice şi pe care intenţionăm să le publicăm împreună cu alte poezii populare într-un volum dacă autorul ne va trimite o dischetă sau un CD cu toate poeziile sale proprii şi populare.

Astfel cultura noastră se va întregi cu o lucrare de înalt nivel ştiinţific aşa cum a ştiut să înveţe la Belgrad româneşte de la profesorul său Octav Păun şi P. Vintilescu.

Prigonirile românilor din Serbia nu sunt de azi, de mâine şi despre ele se va vorbi până când nu se va face dreptate şi poporul sârb şi poporul român din interiorul frontierelor Serbiei când vor fi egale şi libere amândouă se va putea spune că acest popor balcanic se poate integra în democraţie europeană pentru că dă dovadă de virtuţi umane, creştineşti şi democratice.

Dacă biserica sârbească în frunte cu epicopii, mitropoliţii şi patriarhii ei ar fi respectat cuvintele sfintei scripturi astăzi ar putea trăi fraţii noştri în Jugoslavia şi nu într-o Serbie în permanentă degradare. De ce le e frică sârbilor, bulgarilor, grecilor dacă noi vorbim româneşte? Pentru că poruncile Sfintei Scripturi sunt altele şi anume ca oamenii să se iubească şi să se ajute unul pe altul. Iată ce spune Biblia: „Cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor ci lui Dumnezeu(1.Cor.14.2)”.

Poeziile şi cântecele pe care le-au scris fraţii noştri români din Timoc şi pe care le-am anunţat mai sus nu sunt scrise ca orice poezie sau cântec popular ori bocet în libertate şi pace ci sunt scrise de către un popor îngenunchiat pe moşia lui strămoşească în casa lui ocupată de alţii. Poeziile acestea sunt scrise cu lacrimi de sânge, cu suflet zdrobit de durere şi mâhnire că un popor mic care a venit din Asia şi s-a stabilit în calitate de colonişti printre vlahi şi medievali şi mai târziu printre români falsifică acum istoria noastră ne contestă originea, ne falsifică recensămintele şi ne dau a înţelege că vatra noastră istorică nu este aici şi că aceasta este a lor .

Noi credem că putem trăi împreună, dar dacă cei în putere nu vor şti să facă pace, consecinţele de mai târziu vor fi suportate de cel vinovat.

Poezia aceasta la care ne-am referit este scrisă ca în clandestinitate aşa cum îşi scriau sfinţii apostoli cărţile sfinte în catacombe. Citind-o cu atenţie nu rămânem impresionaţi de simplitatea ei ci de ideile înflăcărate din care românii apar ca un popor întârziat în cultură şi literatură, întocmai cum un ghiocel sau o viorea îşi ridică umerii printre gheţuri şi zăpezi ca să vadă lumina lui Dumnzeu.

Ceea ce scriitorii şi poeţii noştri din Dacia Aureliană au scris în întuneric este de datoria noastră umană şi frăţească, să scoatem la lumină tezaurul limbii române şi valorile inestimabile ale spiritului românesc.

Până România doarme măcar să ne trezim noi cei săraci, umiliţi, îngenunchiaţi şi uitaţi. Poate că dacă ne va părăsi Dumnezeu va veni vremea să fim vânduţi ca nişte afişe electorale sau ca Iosif din Biblie. Tot aşa a fost vândută prin dol politic Basarabia de Turcia Rusiei la 1812; iar la 1833 din Sangeacul Vidinului care se întindea până la Belgrad, Rusia a profitat de o criză politică şi militară a Turciei şi a rupt din teritoriul ei provincia autonomă „româno-vlahă” numită Margina, dintre Morava-Timoc şi a dăruit-o fraţilor lor sârbi care abia se năşteau după o robie îndelungată de aproape 500 de ani. Iată că se pot dărui teritorii şi provincii chiar dacă nu eşti proprietar şi eşti un simplu cuceritor în marş.

Dumnezeu să vadă şi să audă rugăciunea celor umiliţi!

Cristea Sandu Timoc 09.09.2007

P-ţa Victoriei , nr.3, Timişoara

tel/fax: 0256/490774

e-mail: astra_romana_timisoara@yahoo.com