Dacia Aureliană - Revista românilor din Timoc

Românii perisabili sau pierduţi

Pe faţa pământului se spune că sunt vreo 8000 de limbi sau popoare, printre acestea noi, românii ocupăm un loc, cam cu 30.000.000 vorbitori de limbă română, risipiţi mai ales în Balcani şi la răsărit de Prut. Nu cunoaştem în Europa sau pe celelalte continente un alt popor care să fi suferit atâta şi să fi pierdut în trecerea timpului atâtea teritorii şi să fi rămas doar cu dialectul daco-român în Dacia Traiană şi în Dacia Aureliană.

Sub daci şi romani, teritoriile ocupate astăzi de sârbi, bulgari, croaţi, sloveni, etc. erau locuite de strămoşii noştrii daco-romani. Chiar în Evul Mediu, în Peninsula Balcanică erau cunoscute cel puţin zece Vlahii sau ţinuturi locuite de români, cu precădere în zonele muntoase, prielnice păstoritului. Prin secolul al XVI –ea în Croaţia existau, după unii autori aproximativ 2 000 000 de români, care aveau o episcopie catolică, la Marcia, nu departe de Adriatică, şi din care s-a ales praful, după incursiunea bisericii ortodoxe sârbe.

De aceea nu există munte mai mare de zeci de kilometri lungime şi peste 1000 metri înălţime, care să nu poarte un nume rămas de la strămoşii daco-romani. De asemeni nu există fluviu sau râu mai lung de 100 de kilometri în Peninsula Balcanică, care la origini să nu fi avut denumire de origine latină. Dăm exemplu de munţi cu toponime româneşti din Croaţia spre sud, munţii Magior, Cer sau Ţer, Dinarici, Romania, Durmitor, Pârlitor, Bucur, Ursul, Gingiriţa, Artani, Stolu, Homole, Măgura şi multe altele.

Iată câteva toponime de ape: Danubius sau Donaris, Saua (Sava), Draua (Drava), Drina, Colubara, Margus, Morava, Timacus (Timoc), Pecus (Pek), Malva (Mlava), Ogost (Augusta) etc. .

Problema românilor din trecut şi prezent poate fi caracterizată prin trei trepte succesive care pornesc de la origini, la continuitate şi prezent. În prima categorie intră românii pierduţi, deci asimilaţi încă din Evul Mediu. În grupa a doua intră românii perisabili, adică în curs de asimilare forţată. Iar în categoria a treia intră românii de lângă frontiere, aşezaţi în mase compacte, care deşi fără drepturi şcolare, religioase, mass-media, etc., mai pot fi salvaţi de la asimilarea forţată.

Printre românii pierduţi sau asimilaţi putem enumera următoarele provincii sau zone geografice, şi anume: oierii numiţi „saracaciani” din munţii Peloponez din Grecia, transhumanţi, complet asimilaţi. Urmează vreo 10 provincii cu denumirea de Vlahia, după cum sunt, începând din Grecia spre nord: Vlahia Mare, Vlahia Mică, Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Vlahia Rodopi, Vlahia Rumelia (spre Turcia), vlahii din Croaţia, Vlahia Romania din nordul Albaniei, maurovlahii şi vlahii uscoci sau vlahii piraţi de pe Adriatică, precum şi vlahii din Muntenegru.

Despre aceşti „românovlahi” se poate vorbi doar la trecut. Aşa se explică faptul că mergând la Praga, vei da de strada Vlahilor sau Vlaşka Uliţa, iar la Zagreb găsim de asemeni Vlaşka Uliţa, astăzi complet asimilaţi. În această categorie a românilor pierduţi pot fi socotiţi şi istroromânii, unde vorbitorii pot fi număraţi pe degete, şi urmează meglenoromânii din nordul Greciei, în curs de dispariţie. Este posibil să existe şi alte zone geografice unde au trăit „românovlahii” şi care sunt pomeniţi doar în documente cum sunt cei de la muntele Sinai sau din Irlanda.

În categoria a doua a românilor perisabili, intră următoarele zone geografice, unde se mai vorbeşte româneşte, există chiar sute de sate româneşti şi aromâneşti, însă fiind departe de Ţara Mumă şi de Dunăre, se află într-un proces continuu de desnaţionalizare forţată; şi în această categorie pot intra următoarele grupe de români: românii din Kosovo, partea de nord, unde după unii cercetători ar fi existat în jurul anului 1900 aproximativ 100 de sate româneşti, din care mai există câteva, în zona Preşevo şi pe lângă mănăstirea din vremea kneazului Lazăr (1389) „Nau para”, unde azi mai sunt călugări români şi jumătate din sat vorbesc româneşte. Urmează grupul compact de români, în Bosnia, care la anul 1899, după un recensământ austriac numărau 298 000 de români. Sârbii numesc această provincie cu denumirea veche de „Stari – Vlah”, sau Românii Vechi, din care azi mai există sate româneşti care păstrează limba şi mai puţin credinţa, deşi în secolul XX, Jovan Cvijic îi pomeneşte în cartea renumită „Balcansko Poluostrvo” (Peninsula Balcanică), ca fiind nişte locuitori paşnici, harnici, care îşi mutau biserica pe tălpeţi de lemn, din munte în munte, acolo unde îşi păşteau turmele.

Istoriografia sârbească pomeneşte cel puţin 1000 de toponime cu denumirea de „vlah”, adică român, care demonstrează că păstorii medievali, de la Adriatică la Egee, şi de la Egee la Dunăre şi Carpaţi erau de gintă daco-romana, adică români, porecliţi de către slavi, turci şi alţii, vlahi, ca locuitorii cei mai vechi din Balcani.

La anul 1492, într-un document sârbesc este pomenit un celnic aromân, care ducea oile la iernat pe coasta Adriaticei, la Perast şi întrucât a poposit cu 10 000 de oi la poalele munţilor Durmitor, haiducii sârbi l-au atacat, după ce l-au asasinat, i-au confiscat turmele şi toate atelajele, şi astfel încet, încet dispar oierii români sau vlahi. Precizăm însă că atât în Evul Mediu cât şi mai târziu, nu avem documente din care să reiese că în limba română medievală ar fi circulat etnonimul de vlah, lucru care de fapt poate fi observat şi astăzi. În lexicul românesc din Timoc Serbia şi Bulgaria, cuvântul vlah a fost introdus de regimul comunist cu scopul de a arăta că vorbitorii de limbă românească din sudul Dunării aparţin unui dialect vechi ce se regăseşte în Evul Mediu la locuitorii vlahi şi că nu au nici o relaţie lingvistică cu limba română sau cu România.

În provincia aceasta a Bosniei, prin Evul Mediu era rege un român de la Sibiu, Nicolae Olahus, numit acolo de către Iancu de Hunedoara. În prezent această provincie a căzut sub stăpânirea musulmanilor şi a sârbilor, iar de români neinteresându-se nimeni, fiind socotiţi ca un fel de „res nullius”, adică popor al nimănui s-au pus pe el să-l sârbizeze şi să-l islamizeze pentru a-i accepta ca cetăţeni integraţi ai Bosniei, deşi ei erau aceea care aveau calitatea de băştinaşi.

În altă ordine îi amintim pe românii din Sirmium sau Mala Vlaşka (România Mică), sub această denumire apar în cartea „Istoria Sârba”, scrisă de Vladimir Ciorovici, în 1995. În urmă cu vreo câţiva ani, presa sârbească a semnalat unele reacţii ale acestei populaţii în care se zice că mai există vreo sută de sate româneşti, că populaţia amintită se simte abandonată, uitată şi părăsită pe nedrept de către Ţara lor Mumă, care se cheamă România. Dacă procesul de desnaţionalizare va continua în acelaşi ritm draconic, aşa cum este astăzi, acest grup important, români vor pieri şi se înţelege cine-i va avea pe suflet la judecata de apoi.

Tot din această grupă fac parte românii din Bacika, în care băciile până acum vreo 100 de ani erau pomenite în literatura istorică, pe când astăzi ei sunt aproape cu desăvârşire asimilaţi.

Mai grav este însă faptul că aromânii sau fârşeroţii din Albania, numiţi între ei „rămăni”, care numărau vreo 600 000 de locuitori, cu ani în urmă, precum şi aromânii din Grecia, care după unele cercetări de acum o jumătate de secol, erau aproximativ 1.600.000 în munţii Pindului, pe atunci aveau chiar şcoli şi biserici în limba română, finanţate de către statul român, acum procesul de desnaţionalizare forţată este atât de pronunţat încât un român trecând prin satele din Pind va putea vorbi cu fraţii aromâni în limba lor maternă numai pe furiş, să nu-i audă grecii că se supără şi cine ştie ce pot păţi.

În acelaşi proces de deznaţionalizare se află şi aromânii din Bulgaria, zonele Gornaia Giumaia, Velingrad, Troian, Târnovo şi altele. Până şi aromânii din Macedonia care au un simulacru de drepturi în limba română nu scapă de deznaţionalizare.

Acest mare grup etnic românesc care aproape 100 de ani a avut şcoli şi biserici în limba română, aflându-se sub protecţia ţării lor mumă, cu instituţii şcolare, bisericeşti, etc., finanţate de către Guvernul României, astăzi sunt complet uitaţi, tăinuiţi, în complicitate cu renegaţii lor şi cu unii fanarioţi de la Bucureşti.

Ar exista o posibilitate ca românii din aceste provincii în care de fapt sunt autohtoni, să ceară protecţia fie a Parlamentului României, fie a Parlamentului uneia dintre ţările din Europa, cum sunt Franţa, Germania, Italia, Spania, Anglia, dacă Bucureştiul se teme că salvându-i şi pe români, îşi va pierde eternii „prieteni falşi”, aceasta ar putea fi una din soluţii. Poate fi şi altă soluţie, să se apeleze la Parlamentul European sau la Tribunalul Penal Internaţional.

Merită să-i pomenim şi pe fraţii noştrii români, de dincolo de Nistru, din ţara lui Duca Vodă, până la Bug, unde după date publicate ar fi de ordinul sutelor de mii şi poate mai mult. Aceştia se află fără identitate naţională şi fără nici o instituţie şcolară, bisericească, etc. în limba maternă. Cu adevărat nişte români uitaţi, părăsiţi, socotiţi ai nimănui.

Sunt în România personalităţi de origine aromână, care se pot implica în chestiune dacă cei din zonele amintite se tem de represaliile naţionaliştilor, încât nu ne putem închipui cum pot să stea cu mânile încrucişate în timp ce fraţii lor cu sutele de mii şi milioane se află într-un proces ireversibil de pieire. Ne gândim mai ales la domnul Becali şi la alte personalităţi şi instituţii care au posibilităţi financiare şi politice, să nu facă nimic pentru aceşti fraţi uitaţi.

Este momentul să nu îi uităm nici pe românii din Siberia, proveniţi din foştii prizonieri din cel de-al doilea război mondial, care s-au rusificat de-a binelea şi nici pe acei prizonieri români care şi-au găsit refugiul la Polul Nord printre triburile de eschimoşi şi au preferat să se asimileze cu aceştia decât să fie îngropaţi de ruşi în gheţari.

Nu s-a pomenit pe faţa pământului o epopee atât de dramatică ca la naţiunea românească.

Să nu uităm că ne aflăm într-o mare slavă, care ne vrea pieirea prin toate mijloacele posibilie sau imposibile, iar dacă fraţii noştrii amintiţi vor continua să suporte tratamentul imoral şi iresponsabil al statelor în care trăiesc, răspunderea morală şi politică nu cade numai pe umerii grecului, sârbului, bulgarului, albanezului, macedoneanului, etc., ci cade şi pe capul românului de la Bucureşti, care potrivit Constituţiei are obligaţia să-i apere pe românii de peste hotare şi să-i protejeze prin acţiuni juridice, diplomatice şi politice.

În ultima categorie ne referim la românii din jurul ţării, ce pot fi salvaţi, cum sunt cei din: Basarabia, Bucovina, Transcarpatia, Ungaria, Banatul Sârbesc, Timocul Sârbesc, Timocul Bulgăresc.

Trebuie să facem o distincţie între românii de peste hotare şi din diaspora, confraţi de ai noştri care au plecat în lume să-şi găsească un loc de muncă, dar a căror etnogeneză nu este ameninţată şi nu trebuie să amestecăm pe românii periclitaţi cu pieirea, cu românii aflaţi temporar la lucru în străinătate. De asemeni să nu se amestece bugetele unora cu ale celorlalţi, socotindu-se prioritară salvarea românilor care se află în proces de deznaţionalizare forţată, în Serbia, Bulgaria, Albania, Grecia, etc. Ne aflăm într-un moment critic în care este necesară o încordare şi o identificare a priorităţilor, încât să putem în mod concret ajuta cu ceva pe românii condamnaţi la moarte, prin abuz de drept şi teroare politică, de către statele în care trăiesc.

Considerăm ca o necesitate după atâtea experienţe nereuşite, ca problema românilor de peste hotare să aparţină de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, întrucât aceştia au nevoie de şcoală şi biserică românească, iar Ministerul Afacerilor Externe sau Cabinetul primului Ministru nu poate să rezolve problema decât din punct de vedere politic.

Apelăm la organele noastre de stat, să intensifice activitatea în acest domeniu, şi să se implice împreună cu Parlamentul României pentru a stopa procesul de desnaţionalizare, deoarece şi în aceste ţări copiii nu mai vorbesc româneşte ci folosesc limba oficială, sârbă, bulgară, greacă, rusă, etc..

Lumea crede că milionarii din ţara noastră ar trebui să se implice ajutându-i pe românii de peste hotare financiar şi politic să se dezvolte şi să nu le mai fie frică să spună că sunt români. Unii se întreabă: „ce vor face milionarii noştrii cu atâta bănet pe lumea cealaltă”, când au posibilitatea acum ca să-i ajute cu banii lor pe nişte fraţi disperaţi din ţările vecine, care numai astfel pot fi salvaţi de la pierzanie.

Socotim că responsabilitatea faţă de românii de peste hotare este a întregului popor român, dar în primul rând a parlamentului, guvernului şi preşedintelui României. Nu o să vină străinii să îi salveze pe românii de peste hotare de la pieire, când este mai mult ca sigur că guvernanţii români, parlamentarii români au energia politică şi vocaţia moştenită de la strămoşi să se implice cât mai curând în această chestiune, creindu-se o şcoală, şi fixându-se în calendarul bisericii noastre a românilor pătimiţi şi răstigniţi de peste hotare.

Creştinii ortodocşi din Balcani sau din Grecia când vorbesc despre turci aruncă cele mai întunecate păreri şi cuvinte despre robia turcească, care de fapt nu s-a preocupat să-i „turcească”, nici pe greci, nici pe sârbi, nici pe bulgari şi nici pe români. Dimpotrivă amintim un caz politic deosebit care s-a desfăşurat în februarie 1904, moment în care guvernul de la Bucureşti se străduia să înfiinţeze la Ianina un consulat român, aşa cum se străduieşte azi de vreo 19 ani, să înfiinţeze un consulat la Bor sau Negotin în Serbia, la românii din Timoc şi un altul la Vidin, unde de fapt a existat consulat. Ei bine, guvernul grec se opunea ca România să aibe un centru politic care să-i protejeze pe aromânii din Grecia, şi au refuzat oferta guvernului român. Prin 1905, guvernul României a fost nevoit să rupă relaţiile diplomatice cu Grecia tocmai pentru că guvernul de la Atena încălca drepturile omului şi ale minorităţilor şi folosea metode de grecizare.

De data aceasta în 1904, a sărit în ajutorul României însuşi împăratul Turciei, care profitând de o vizită a ministrului învăţământului grec, D. Gryparis în Turcia, l-a invitat la palat la o masă şi drept mulţumire, i-a făcut o donaţie întâmplătoare pentru a calma spiritul fanatic grecesc cu nişte butoni de mare valoare şlefuiţi cu briliante şi diamante. Ministrul grec s-a domolit, a schimbat faţa ursuză în faţă omenească şi la propunerea sultanului a acceptat înfiinţarea la Ianina a consulatului român.

Mă gândesc în momentul acesta la guvernanţii români, din trecut, care au trimis un tezaur să fie păzit la Moscova de nişte hoţi. Oare nu puteau să-i cumpere pe românii din Timoc din Serbia sau Bulgaria cu banii aceştia sau cu alţi bani, pe care i-au însuşit unii dintre semenii noştrii din bugetul statului şi sudoarea poporului român. Vreau să zic că dacă „prietenii” noştrii nu vreau să-i recunoască pe fraţii noştrii din punct de vedere juridic prin constituţia statelor respective, atunci singura procedură de salvare politică ar fi cumpărarea pe bani, fie a drepturilor acestora, fie a întregului teritoriu pe care locuiesc, deşi ei sunt băştinaşi iar statele sunt venetice, de origine asiatică.

Asemenea proceduri diplomatice şi politice s-au mai întâmplat, aşa de pildă Statele Unite ale Americii au cumpărat teritoriul Alaska de la ruşi în 1867, la propunerea generalului de origine română George Pomuţ, care din anul 1866, se afla consul general al Americii la St. Petesburg.

Încheiem citându-l pe un filozof grec Tucidide, care spune: „Nu este vinovat cel ce ne-a adus în robie, ci mai vinovat este cel ce ne poate scoate din robie dar nu vrea”. Desigur nu vrea pentru că acela are în sângele lui un sâmbure de cromozom grecesc, sârbesc, bulgăresc sau altul, şi aceştia nu mai pot în societatea nouă europeană să se numească cetăţeni ai Europei, permiţându-le unor popoare iresponsabile şi cu năravuri teroriste să-i ameninţe pe fraţii noştrii, de oriunde cu exterminarea.

Cristea Sandu Timoc 18.10.2007