Dacia Aureliană - revista romanilor din Timoc

De ce se face ţăndări Serbia?

Pentru cei neiniţiaţi şi neinformaţi, vecina noastră Serbia este un stat balcanic ca şi celelalte din acest spaţiu. Însă spre deosebire de acestea Serbia, datorită inflexibilităţii caracterului a fost un stat în continuă mişcare spre progres şi spre regres. Nu există un stat în Europa care să fi suferit mai multe transformări structurale datorită acestui caracter care n-a făcut concesii nici unui vecin şi întotdeauna a dus o politică riscantă precum un saltinbanc care joacă pe sârmă .

Întotdeauna Serbia când a riscat şi s-a luptat în războaie nu a avut noroc şi a pierdut, în schimb a câştigat în perioade de robie otomană şi după primul război mondial.

A fost învinsă şi desfiinţată la 1389 după bătălia de la Câmpia Mierlei sau Kosovo; cu armată de numai 45.000 soldaţi sârbi şi aliaţi, era firesc că nu putea să ţină piept unei armate imperiale turceşti de peste 100.000 soldaţi turci. Aproape cinci secole a stat sub jugul turcesc şi a reînviat ca pasărea Phoenix din legendă. Datorită protecţiei acordate de ţarul Nikolai I la 1833 când o dată cu reînvierea ei a obţinut un teritoriu necunoscut între Morava – Timoc Dunăre şi munţii Aartani. Prin această anexare s-a apropiat de mama Rusia care ocupase Valahia sau Tara Românească şi Moldova în timp ce prinţul Orlof propunea ţarului să cumpere Valahia şi Moldova cu 50.000.000 franci aur de la Turcia.

După primul război mondial Serbia se numea pe scurt S.H.S. adică Sârba Hrvata I Slovena Ţa, deci un stat alcătuit din trei naţiuni sârbi, croaţi şi sloveni. Traseul continuă şi în 1929 regele Alexandru înfiinţează statul Iugoslavia. Păcat că în 1934 regele Alexandru I este asasinat la Marsilia, iar în 1941 la 7 martie Iugoslavia este ocupată într-o săptămână de trupele naziste germane fără să tragă un foc. Şi astfel Iugoslavia dispare din nou. După 1944 se naşte Republica Populară Ferderativă Iugoslavia condusă de un plutonier din armata croată Iosif Broz Tito, care în curând ajunge mareşal al Iugosloaviei şi până la moarte izbuteşte să realizeze o ţară dezvoltată şi înfloritoare pe care niciodată nu au înregistrat-o înaintaşii.

După ce se stinge miraculos prin 1981 îl urmează un sârb adevărat, fiu de preot din Munte Negru care a trăit în Timoc printre românii din zona Pojarevac, este vorba de Slobodan Miloşevici. De statură modestă – mijlocie el avea atâta energie şi ambiţie încât credea că va face ordine şi se va vedea că un sârb e mult mai capabil decât un croat să conducă Iugoslavia. Însă greşelile lui politice, diplomatice se ţin lanţ şi potrivit caracterului dinamic - ofensiv, al naţiunii sârbe el a făcut ordine în Kosovo încât sârbii nu au mai fost „bătuţi” de albanezi ci albanezii au fost bătuţi de sârbi şi puşi cu botul pe labe.

În loc să se arate cât mai flexibil şi să facă concesii popoarelor din Federaţia Iugoslavă şi minorităţilor naţionale cunoscute şi necunoscute, el a fost sprijinit de un grup de politicieni şi generali sub patronajul înalt al Rusiei să ducă o politică a aroganţei şi de dispret faţă de tot ce nu este sârbesc, şi de aceea Miloşevici are meritul istoric că declanşează primul val de dezmembrare a Iugoslaviei vechi. Opera de dispreţ şi de dialog cu celelalte provincii care mai rămăseseră în Serbia inclusiv minorităţile contiună şi de aceea urmează al doliea val de dezmembrare a Serbiei însăşi prin despărţirea Munte Negrului şi dispariţia statului Serbia Muntenegru.

Astăzi au rămas în Serbia câteva focare de instabilitate şi posibilă dezintegrare aşa cum arăta în 1995 Vladimir Dapcevici într-un articol din ziarul fostului ministru de externe Vuk Draşcovici „Srpka Reci”. În acest ziar politicianul sârb arăta într-un interviu luat soţiei lui Miloşevici, Miriana, că minorităţile din Serbia la un loc depăşesc ca număr populaţia alcătuită de sârbi, neaoşi şi de aceea el prevedea lanţul dezmembrărilor în frunte cu Munte Negru, Kosovo, Sangeac, Voievodina, şi se oprea la provincia Timoc din Serbia de Răsărit a lui Haiduc Velko, care de asemenea credea el că va deveni autonomă.

Până la primul război mondial se numea Serbia şi se compunea din vreo 9 judeţe. Dezmembrarea în continuare a Serbiei nu s-a produs chiar în ritmul în care prevedea Vladimir Dapcevici, datorită faptului că au apărut partidele democrate după arestarea lui Slobodan Miloşevici şi s-a remarcat un interes deosebit de către majoritatea politicienilor pentru integrarea în Uniunea Europeană.

Nu putem trece cu vederea faptul istoric prin care o ţărişoară ca Serbia – Muntenegru în 1999 în loc să se înţeleagă cu Statele Unite şi Nato a acceptat starea de război cu un super imperiu din care era imposibi să iasă învingătoare o ţărişoară ca a lui Miloşevici.

Totuşi şi după arestarea lui Miloşevici în Serbia nu s-au putut remarca schimbările democratice la care râvnea domnul Tadici pentru că existau forţe politice puternice cum sunt radicalii şi alţii care se opuneau şi se opun intrării Serbiei în UE.

Prin 2002 aflându-mă la Negotin în Serbia l-am întrebat pe un vameş sârb câtă populaţie are Serbia iar acesta mi-a răspuns că după câte ştie el împreună cu Rusia peste 150 milioane. Un asemenea răspuns prin anul 1900 dădea şi regele Nikola I al Muntenegrului când era întrebat câtă populaţie are Muntenegru, şi el răspundea cu mândrie că împreună cu Rusia peste 100 de milioane.

Din cele arătate, se vede în mod clar tendinţa politică a Serbiei vecine care îşi are legate destinele de Rusia, şi asta nu pentru că în Rusia mai există un stat numit „Novaia Sârbia” (Noua Serbie), înfiinţat în 1813 când Karagheorghe împreună cu ţarul Alexandru I hotărăsc ca Serbia după eşecul revoluţiilor împotriva puterii otomane ca să pună capăt răzbunărilor turceşti, propune golirea Serbiei de populaţie şi mutarea ei în Rusia, de fapt în aceeaşi zonă din care au plecat strămoşii lor prin secolul VI – VII, pentru că între ruşi şi sârbi există o relaţie genetică. Un etnolog spunea că dacă zgârâi puţin pielea rusului dai de „mongol”, dar dacă zgârâi puţin pielea sârbului dai de rus.

Înainte de dezmembrarea Iugoslaviei urmăream la televiziunea din Belgrad mişcările politice pe care le făcea Moscova, unde săptămânal era câte un general, un mareşal, un ministru, etc. şi toţi sfătuindu-i cu aroganţă şi orgolii imperiale, pe sârbi să nu facă concesii de liberalizare nici croaţilor, nici slovenilor şi nici altora. Lucru pe care l-au făcut şi rezultatul era previzibil că se vor produce războaiele civile cu gropile comune şi dezastrele ce au urmat încât Serbia şi astăzi suferă de boala instabilităţii şi aşezării. Ea încă nu este o ţară aşezată, frontierele ei sunt flexibile,fie că sunt în nordul Dunării, fie că sunt în sud spre Albania iar datorită aroganţei şi durităţii politice cu care poporul sârb tratează celelalte minorităţi rămase în „Mica Serbie” ar putea să se producă imprevizibilul încât unele dintre cele patru provincii anunţate mai sus ar putea să-şi ceară declararea independenţei, deci separarea de Serbia, altele ar putea să ceară autonomie culturală şi teritorială conform prevederilor din Convenţia Cadru.

De aceea vă mărturisesc că scriu aceste rânduri cu inima frântă că politicienii sârbi nu văd în faţă decât hegemonie şi expansiune încât orice ar face şi orice ajutor ar primi din partea Rusiei nu vor putea să hotărască statutul popoarelor care locuiesc în interiorul actualei Serbii de a-şi hotărâ singure soarta. Aceasta este o lege a dezvoltării şi evoluţiei politice a statelor moderne. Cu atâtea proptele şi protecţie rusească Serbia îşi asigură incapacitatea politică de a continua să stăpânească cel puţin atât cât are în prezent, asta pentru că ea nu trebuie să uite că este în Europa şi nu în „Novaia Sârbia” de pe Volga.

Cristea Sandu Timoc