TRIBALIA

TRIBALIA

Lista mea de bloguri

  • Hello world! - WordPress へようこそ。これは最初の投稿です。編集もしくは削除してブログを始めてください !
    Acum 8 luni
  • - Тимошко въстание Доброволци-участници в четите и доброволческата бригада на ген. Черняев в Сърбия през 1876 г. имало много доброволци от гр. Видин и видинск...
    Acum 2 ani

marți, 13 martie 2012

În Serbia s-a inventat politic o nouă limbă: „vlaha”

Am primit de la prietenul și omul de cultură Tudor Nedelcea: 

 
În Serbia s-a inventat politic o nouă limbă: „vlaha”

Speram ca, odată cu moartea dictatorului de la Kremlin, stalinismul să intre în desuetitudinea sau la coşul de gunoi al istoriei acolo unde îi este locul. Speram ca politicul să nu se mai implice malefic în problemele ştiinţifice, aşa cum Stalin dirija lingvistica din ţările-satelit ale Moscovei, prin „vestita” sa lucrare Cu privire la marxism în lingvistică, inventând „limba moldovenească”, pe care urmaşii săi au impus-o la Chişinău şi Cernăuţi şi după destrămarea imperiului roşu.
Stafia lui Stalin bântuie încă şi face prozeliţi acolo unde interesele politice primează în faţa adevărului ştiinţific: în Valea Timocului sârbesc. Serbia este ţara vecină cu care românii nu au purtat războaie; sârbii sunt un popor dârz, demn, calităţi dovedite în istorie: la Kossovopolie (Câmpia Mierlei*, 1448**) şi în faţa lui Hitler, dar şi în faţa lui Stalin. În Serbia trăiesc români în două zone distincte, privite diferit, din păcate, de Belgrad: 38.000 locuitori în Voivodina (numit şi Banatul sârbesc), care se bucură de toate drepturile cuvenite unei minorităţi naţionale, şi circa 300.000-400.000 locuitori în Timoc (sau Serbia de răsărit). Miza politică aici este deosebit de agravantă. Provenind din romanitatea balcanică sud-dunăreană, completaţi, în decursul veacurilor, cu români din nordul Dunării (căci, vorba lui Vasile Pârvan, „Dunărea nu a fost niciodată un duşman hain, care să despartă pe fraţi, ci a fost un prieten bun, care i-a unit”), românii timoceni îşi cer drepturile minime: folosirea limbii materne în biserică, şcoală, administraţie, presă. Ei sunt cetăţeni loiali statului sârb, nu vor să strice frontierele, să se unească cu România. „Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină”, scria Eminescu în „Timpul” (nr. 100, 5 mai 1883), referindu-se la românii sud-dunăreni. Şi continuă Eminescu comentariul său, parcă scris în zilele noastre: „Dar naţia românească are o singură şiră a spinării şi un singur creier. Ceea ce se întâmplă dincolo ne doare pe noi, orice injurie făcută naţionalităţii noastre dincolo e o injurie asupra sângelui şi numelui nostru. Nu cuceriri urmărim sau am urmărit vreodată, căci nu suntem nebuni, ci oameni în toată firea şi-n toată mintea. Dar voim respect pentru poporul românesc pretutindenea unde se află, şi nu ne este amic acela care se preface a măguli suscebilitatea mare mare şi energică a întregului popor romanic din Răsărit” (Mss. 2264).
A fost doar un singur caz particular, când trei români timoceni (dr. A. Butoarcă şi preoţii Gh. I. Suveică şi Adam Fistea) cer mareşalului I. Antonescu, la 29 aprilie 1941, rezolvarea problemelor românilor din Serbia prin unirea cu România. Cu o corectitudine politică exemplară, mareşalul însărcinează pe unii specialişti (Victor Papacostea, Vasile Stoica) să elaboreze un amplu studiu ştiinţific pe marginea acestei cereri, şi urmare acestui studiu, nu acceptă alipirea acestor teritorii, ci solicită înfiinţarea unui episcopat ortodox român pentru românii din Peninsula Balcanică şi respectarea drepturilor minime conaţionalilor noştri (apud Diana Nedelcea Cotescu, Biserica românească din Serbia, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2006).
Se ştie că în perioada postbelică, ţările bolşevizate erau conduse de Moscova, prin consilieri, în toate domeniile de activitate. În privinţa minorităţilor naţionale se acordau drepturi preferenţiale, cum a fost cazul minorităţii maghiare din România. O teză era obligatorie: problema sârbilor, germanilor, turcilor etc. din România se rezolva numai la Bucureşti; cea a românilor din ţările vecine se soluţionau de către guvernele respective. Diaspora românească sau problematica românilor din jurul României nu era oficial în vizorul guvernanţilor de la Bucureşti. S-a solicitat, totuşi, în convorbirile româno-sovietice, denunţarea Pactului Molotov-Ribbentrop şi revenirea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa la ţara-mamă, dar cei care  conducea lagărul socialist – URSS – nici n-au vrut să audă (vezi Gh. Buzatu, N. Ceauşescu. Biografii paralele. Stenograme şi cuvântări secrete. Dosare inedite. „Procesul” şi execuţia, Iaşi, Tipo Moldova, 2011). Doar Ungaria îşi sprijinea diaspora şi chiar stimula unele acţiuni iredentiste.
Fosta Jugoslavia nu făcea parte, oficial, din rândul celor 12 state socialiste, comunitatea românească de aici bucurându-se de unele facilităţi acordate de constituţia ţării (vizite şi munca în străinătate, de pildă).
După căderea firească a regimurilor comuniste în 1989 şi mai ales după reglementările juridice ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) şi a Convenţiei Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, problematica minorităţilor naţionale a intrat în preocupările guvernelor din ţara-matrice, cu o condiţie subtilă: minoritatea respectivă să se regăsească, etnic şi terminologic, într-o ţară din configuraţia actuală a lumii, membră ONU. Există azi o ţară numită Valahia, Vlahia?!
Prin întreruperea relaţiilor dintre românii de pe ambele maluri ale Dunării, începând cu 1941, mai accentuat în perioada postbelică, cei din sud au fost supuşi unui amplu şi perfid proces de asimilare, deruntându-i spre a nu-şi cunoaşte bine identitatea etnică şi culturală, obârşiile şi tradiţiile comune. Li s-a inoculat ideea că ei sunt vlahi, valahi, vlaşi, de origine necunoscută sau slavă, în niciun caz români. Ei au rămas la stadiul cunoştinţelor medievale, când „vlah”, „valahi” era termenul folosit de călătorii străini pentru românii din ţările româneşti sau cei sud-dunăreni. Domnitorii români din epoca medievală nu şi-au pus în titulatură „domn al Valahiei”, ci „domn al Ţării Româneşti”. La Iaşi, apare, în 1643, Carte românească (şi nu moldovenească!!) de învăţătură, adresată  întregii seminţii româneşti. Râmnicul vâlcean devine, între 1726-1761, un puternic centru editorial şi tipografie de tipărire de carte ortodoxă şi pentru sârbi, fapt recunoscut de istoricii din ţara vecină.
Termenul vlah este de origine celtică şi a fost utilizat de popoarele europene neromanice (germani, slavi, turci, greci, maghiari, albanezi), în scrierile medievale şi se referea la romanitatea balcanică, fiind echivalentul lui „roman (romanizat) şi romanic (adesea specializat pentru francez, italian, dalmat sau român” (Marius Sala, Începutul a fost făcut, în „Academica”, XV, nr. 43, oct. 2005, p. 31.) Sensul său etnic a evoluat în decursul istoriei şi în anumite regiuni  geografice spre sensuri sociale (păstor nomad sau şerb), religioase (ortodox). Lingviştii anteriori secolului XX foloseau sensul numelui vlah ca echivalent pentru român sau în sens restrâns pentru locuitorii sud-dunăreni de la munte (Apud Diana Cotescu-Nedelcea, op. cit., p. 237-238). Flavio Biondo scria, la 1453, că „valahii arată originea lor prin limba cu care se mândresc ca de o podoabă şi pe care o proclamă română”. Iată şi alte afirmaţii ale unor cărturari medievali străini: „Românii se trag din romani [...]. Sub valuri de barbari, ei totuşi mai exală limba română şi ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârzire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii” (A. Bonfini, 1434-1503). „Ei îşi zic în limba lor români [...] şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba lor valahă, ei spun în felul acesta: «ştii româneşte»” (Fr. della Valle, ? – 1545). „Acest popor al valahilor se numeşte român” (Al. Guagnini, 1535-1614).
În Valea Timocului, politica înlocuieşte adevărul ştiinţific, în suferinţă fiind românii din zonă; problema a fost internaţionalizată în zilele noastre. Iată un scurt istoric al problematicii:
La iniţiativa parlamentarului basarabean Vlad Cubreacov, europarlamentarul german Jurgen Herrmann a elaborat, în urma unei anchete, un raport înaintat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), care a emis Rezoluţia 1632/2008 cu privire la drepturile minorităţii române din Timocul sârbesc, demonstrând că românii şi vlahii sunt aceeaşi, spre deosebire de delegaţia Serbiei, sprijinită de Grecia, Cipru şi Rusia, care considerau că există două minorităţi. Rezoluţia 1632/2008 constată că minorităţile naţionale din estul Serbiei sunt defavorizate faţă de cele din Voivodina şi „roagă insistent autorităţile sârbe să coopereze deopotrivă cu B.O. Sârbă şi B.O. Română pentru găsirea unei soluţii practice de natură să facă efectivă libertatea religiei şi în partea de răsărit a ţării, aşa cum este deja în cazul Voivodinei”. Totodată, „conştientă de faptul că cooperarea dintre statul de reşedinţă şi statul înrudit, prin intermediul acordurilor bilaterale, prezintă un interes real în scopul garantării stabilităţii în Europa, Adunarea cheamă autorităţile sârbe să-şi intensifice relaţiile de bună vecinătate cu statele înrudite (România...)” Prin urmare, Adunarea invită autorităţile competente din Serbia „să continue să dezvolte şcolile bilingve şi şcolile în limba maternă; să suprime diferenţele regionale existente în ceea ce priveşte garantarea efectivă a drepturilor minorităţilor (în special privind folosirea limbilor minoritare în administraţie, învăţământul în limbile minoritare, libertatea religiei etc.) punând integral în aplicare, şi pe întreg teritoriul, legislaţia în vigoare în acest domeniu; să ia măsurile necesare pentru a le înlesni valahilor/românilor care locuiesc în estul Serbiei (pe văile Timocului, Moravei şi Dunării) accesul la învăţământ, la presă şi la administarţie publică în limba lor maternă şi să le ofere acestora mijloacele de a-şi ţine servicii religioase în această limbă; să identifice şi să aplice soluţii tehnice care să le permită persoanelor din estul Serbiei să recepţioneze emisiunile în limba română difuzate în Voivodina.” Sintagma iniţială „minoritatea română/vlahă”, propusă de Jurrgen, a fost modificată special spre a crea confuzie „minoritatea română şi vlahă”, şi a fost admisă ultima formulă cu sprijinul europarlamentarului român Cornelia Cazacu (care a votat amendamentul Serbiei!?) şi a absenţei de la vot a lui Cezar Preda, Ilie Ilaşcu, Relu Fenechiu şi M. Tudose.
La 29 aprilie 2010, europarlamentarii români şi basarabeni (Titus Corlăţean, Cristian David, G. Frunda, Valeriu Ghileţchi, Ana Guţu, Adrian Năstase, Cezar Preda, M. Tudose) au introdus un amendament prin care solicitau APCE ca Serbia să respecte drepturile minorităţii române.
În luna decembrie 2011, două asociaţii care se declară reprezentantele vlahilor, Consiliul Naţional al Minorităţii Vlahe (care primeşte oficial de la Belgrad 90.000 euro anual pentru astfel de activităţi) şi Asociaţia „Gergina” anulează hotărârea vechii conduceri a Consiliului Naţional al Rumânilor şi declară încheiat procesul de standardizare al alfabetului vlah cu 35 de semne grafice, testat pe internet şi votat prin ridicări de mână.
La 25 ianuarie 2012, APCE a votat un amendament la Rezoluţia 1632/2008, prin care consfinţeşte limba vlahă în şcolile şi mass-media din Timoc. Noua Rezoluţie 12813/25.I.2012 este un pas înapoi faţă de cea anterioară. Cum este posibil ca în decurs de numai patru ani „vlahi/români” să devină „vlahi şi români” şi ei să nu existe (conform recesământului din 2002) decât în număr de 2778 etnici români, care nu depăşesc 15% din totalul populaţiei? Rezultatul recesământului din octombrie 2011 nu este încă dat publicităţii. Din motive strategice? Un singur punct din Rezoluţie este conform cu realitatea etnică şi istorică: îndemnul către autorităţile din Serbia de a găsi „soluţii practice pentru ca libertatea serviciului religios să devină o realitate în Serbia de Răsărit, aşa cum se întâmplă deja în Voivodina”. Şi mai este un crud adevăr: existenţa a „trei grupări ale vlahilor din Serbia de Răsărit”. Iată unde duce lipsa de unitate a românilor. Există o explicaţie: toţi românii, declaraţi ca atare şi care s-au înscris pe liste româneşti la alegerile din toamna anului trecut, au fost ameninţaţi şi anchetaţi, unii localnici din Petrovaţ şi Pojarevaţ au fost chiar reţinuţi sub stare de arest. Şi încă o precizare: Belgradul alocă pentru cei 300.000 români (care sunt autohtoni, provenind din aria etnogenezei româneşti) suma de 60.000 euro, pe când Bucureştiul repartizează, pentru cei 22.000 etnici sârbi din România, suma de 700.000 euro, aceştia neavând motiv de creare de instituţii private de învăţământ sau cultură.
Pentru aflarea adevărului la faţa locului, o delegaţie a Academiei Române (care are bune relaţii ştiinţifice cu Academia Sârbă), formată din preşedintele ei, acad. Eugen Simion, acad. Marius Sala, acad. Mihai Cimpoi, Răzvan Voncu, au întreprins, la 5 septembrie 2005, o vizită de documentare, în Valea Timocului, la invitaţia Forumului pentru Cultura Românilor din Bor. Despre românii timoceni, Eugen Simion a scris cu acest prilej: „sunt creştini ortodocşi, vorbesc o limbă română veche, cu multe sârbisme (proces firesc), îşi păstrează tradiţiile (la nuntă, înmormântare, botez), cântecele (unele splendide)”, iar doleanţele lor „mi s-au părut rezonabile. Sunt cetăţeni fideli ai statului sârb. Vor doar limba română, acces la mijloacele de comunicare. („Academica”, XV, nr. 43, oct. 2005, p. 30). Vizita reprezentanţilor Academiei Române (la care s-au alăturat scriitorii sârbi Adam Puslojici, Srba Ignatovici, Radomir Andrici) s-a vrut, cum sublinia Eugen Simion, „doar să dea un semnal: semnalul că intrarea noastră în Europa (a românilor şi a sârbilor)presupune, între altele, respectarea drepturilor minorităţilor de a avea şcoală şi de a se putea ruga în limba lor” (Ibidem).
Urmare acestei vizite a fost elaborat Atlasul lingvistic al Regiunii Valea Timocului, în 2006, de cercetătorii clujeni Petru Neiescu, Eugen Beltechi şi Nicolae Mocanu, care dovedesc, cu argumente pur ştiinţifice, că românii timoceni vorbesc un grai de sinteză bănăţean şi oltenesc.
Academia Română, ca for ştiinţific, fără nicio coloratură politică, a organizat, la 31 octombrie 1994, o sesiune ştiinţifică, cu tema „Limba română şi varietăţile ei locale, adeverind că „unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi megleno-româna) şi daco-româna sunt asemănătoare, şi că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi)”.
Niciun for ştiinţific (Academia, institute de cercetare) de la Belgrad nu s-a pronunţat în privinţa existenţei limbii vlahe. Întrebări fireşti se impun: de unde atâta înverşunare din partea unor politicieni sau „asociaţii”, chiar a unor vorbitori de limbă română din Timoc (atât cel sârbesc, cât şi cel bulgăresc) de a se considera şi declara vlahi şi nu români? Din reacredinţă sau neştiinţă?! De ce unii cosângeni din sudul Dunării se declară românii din România, dar vlah în Serbia şi Bulgaria? De ce Episcopia Ortodoxă Română, condusă de P.S. Daniil Partoşanu, pendinte de Biserica Ortodoxă Română, sau preotul protopop Boian Alexandrovici din Timoc nu sunt recunoscuţi de unii protopopi sau lideri români din Voivodina? De ce, în cele din urmă, românii timoceni nu se declară ca atare în statisticile oficiale? Ce au făcut diplomaţia românească şi cei 35 de europarlamentari români care-şi arată patriotismul la televiziunile din ţară? Unde au fost aceştia când s-a adoptat această rezoluţie? Unde mai încape atâta duplicitate!
Sunt întrebări la care  timpul şi diplomaţia vor da răspunsul cuvenit. Dar trebuie să le amintim minorităţii sârbe din România (şi ei cetăţeni loiali statului în care trăiesc) că ei se bucură de toate drepturile fireşti pentru orice minoritate etnică, exact de aceleaşi drepturi pe care le solicită şi cosângenii noştri din Serbia de Răsărit.
Poate o colaborare între cele două minorităţi din cele două state vecine şi prietene ar putea fi o „poartă a sărutului” peste Dunăre şi peste interesele politicianiste ale unora şi altora.

Tudor  Nedelcea


*La Kosovo Polje (15 iunie 1389) armata coaliției creștine, formată din sârbi, croați, bosnieci, bulgari, albanezi și un contingent român/valah (trimis de Mircea cel Bătrân), condusă de cneazul Lazăr Hrebljanovici, a fost înfrântă de coaliția otomană, condusă de sultanul Murad I și sprijinită de dinastul sârb Constantin Dejanović. În ciuda faptului că Miloș Obilici a reușit să-l ucidă pe sultanul Murad I care vizita câmpul după bătălie, cneazul Lazăr, căzut prizonier, a fost executat împreună cu mulți alți prizonieri, iar Serbia obligată să accepte suzeranitatea otomană.
Sârbii vor deveni aliați de nădejde ai otomanilor, însoțindu-i în luptele contra creștinilor (bătălia de la Rovine, împotriva lui Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești, unde cad în luptă Constantin Dejanović și Marco Cralievici – fiul regelui Vukașin și nepot al domnitorului român) și a mongolilor (bătălia de la Ankara, unde Stefan Lazarevici, fiul cneazului Lazăr, cu cavaleria grea sârbă a reușit să spargă încercuirea, salvând o parte a armatei otomane, dar nu și pe sultanul Baiazid ce fusese luat prizonier).

**A doua bătălie de la Kosovo Polje (17-20 octombrie 1448) s-a purtat între coaliția creștină, condusă de Iancu de Hunedoara și armata otomană, condusă de sultanul Murad al II-lea. Otomanii s-au bucurat de sprijinul lui Gheorghe Brancovici (Đurađ Branković în sârbă, n.c. 1377-m.24.12.1456, urmașul lui Stefan Lazarevici și despot al Serbiei între 1427 și 1456), care îl atacă pe Gheorghe Castriotul – Skanderbeg, conducătorul albanezilor, împiedicându-l să facă joncțiunea cu Iancu de Hunedoara. Apoi divulgă otomanilor planurile creștinilor și în timpul luptei îl capturează pe Iancu de Hunedoara! Gheorghe Brancovici va rămâne în istorie ca un trădător al cauzei creștinilor și al românilor !!! La mai puțin de trei ani de la moartea lui, Serbia e cucerită de turcii otomani, transformată în pașalâc, iar asupra istoriei sârbilor se lasă o beznă de peste 350 de ani …

Nota bene: Am postat aceste două note istorice pentru cei ce vorbesc de prietenia istorică româno-sârbă … care chiar a existat. Ce n-a existat a fost RECIPROCA !!!

Niciun comentariu:

"Pentru românii de aici, este clar că Serbia este patria lor. Totuşi, ţara de origine, care în sensul etnografic etnolingvistic spiritual şi istoric sintetizează existenţa şi moştenirea antropologică a românilor este România ca singura istorică VALAHIA. Lucrul acesta nu le convine multora incluzând şi anumiţi români. De altminteri când ne identificăm etnic, dacă este fizic sau duhovnic sau în ambele categorii."

Dragomir Draghici din BOR (Timocul "sarbesc" )


„Individul, pentru a putea fi un bun politician, trebuie să aibă un caracter puternic, de nezdruncinat, autoritate, să fie capabil de a spune ”nu”, de a contrazice, de a pune obstacole, de a provoca ura, căci asta este natura politicii. Cineva care caută cu orice preţ să câştige simpatia tuturor, să fie flatat, să evite coflictele, are încă multe de învăţat pentru a fi capabil de a conduce un partid politic cu pretenţii” — Zoran Đinđić (1 August 195212 Martie 2003) Prim Ministru al Serbiei intre 25 ianuarie 2001 - 12 martie 2003.

Stema TRIBALIEI

Stema TRIBALIEI

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000