XXXV. Unde Dumnezeu e mare şi biserica e mare
Se naşte a doua biserică la Malainiţa în Timoc
Aflăm cu sinceră bucurie un eveniment cu totul inedit, este vorba de ziua de 8 martie 2008, când părintele al Daciei Ripensis, protopop Boian Alexandrovici din Negotin, însoţit de ai săi, prieteni şi fraţi, va sfinţi punerea piatrei de temelie a unei a doua biserici de la Malainiţa, lângă Negotin. A construi o biserică în Africa, Australia, Germania, Italia sau Franţa, trece ca ceva neînsemnat şi normal. Însă aici este vorba de o biserică care se construieşte în Dacia Aureliană – Dacia Ripensis, în Serbia la „românovlahii” prigoniţi şi persecutaţi la sânge pentru a-şi pierde identitatea. De aceea momentul festiv ni se pare o binecuvântare de la Dumnezeu şi o biruinţă a unui înger care şi-a sacrificat tinereţea pentru propăşirea şi înălţarea credinţei creştine la românii timoceni, este vorba de părintele Boian Alexandrovici. Ceea ce ni se pare interesant din punct de vedere juridic dar şi canonic, este faptul că primăria, deci organele de stat, i-au dat aprobarea pentru înălţarea acestei case a creştinilor numiţi „rumânii din Serbia”. Dacă o fi adevărat, şi dacă biserica sârbească va pune umărul ca această instituţie să se înalţe până la Dumnezeul nostru, rămâne de văzut, pentru că în politicienii din balcani şi mai ales din Serbia, ca şi în funcţionarii din administraţia de stat, îngăduinţa aceasta apare ca un gest de ingratitudine, o trădare a bisericii ortodoxe sârbe, singura biserică adevărată, şi în viaţă ca şi după moarte.
Nu trebuie să ne bucurăm prea mult de promisiunile administraţiei şi bisericii sârbeşti, pentru că până acum n-a existat un singur exemplu din care să se vadă că pe ei îi interesează creştinismul, educaţia morală şi religioasă a omului de rând, şi nu împiedicarea în dezvoltare a bisericii ortodoxe româneşti. Putem doar să luăm act că ar pute fi un prim semnal, că un popor cu atâtea păcate, cu atâtea crime, cu atâtea nedreptăţi şi ură de rasă, limbă, etc., este în stare să se ridice din noroi şi să-şi umple sufletul golit de mila de oameni şi de biserica creştină.
Până aici, din 2004, când s-a ridicat prima biserică creştină la Malainiţa, părintele paroh al bisericii a avut numai neplăceri, şi sunt 4 ani de atunci, de suferinţă, de umilinţă, de înfrângere şi batjocoră. Ca să poată justifica existenţa unei biserici creştine, nu păgâne în satul său natal, Malainiţa, a făcut o biserică în curtea casei sale, ceea ce nici un român din Transilvania, Banat, Moldova, Macedonia sau alte zone locuite de români, n-a fost înzestrat cu harul acesta de a lupta singur şi neînfricat pentru o cauză nu a lui personală, ci a unui neam, ocupat de sârbi, prizonieri uitaţi şi tăinuiţi până şi de Patria – Mumă. De aceea, părintele nostru, îndrumător a trebuit să fie condamnat pentru că şi-a permis fără voia unui personaj arhieresc de la Zăiceri, e vorba de episcopul Iustin, să fie obligat să dărâme biserica şi în paralel să fie trimis în judecată şi condamnat la două luni închisoare cu suspendare, ca şi când n-ar fi zidit casa lui Dumnezeu, ci ar fi clădit un bastiment de război, care să fie folosit împotriva sârbilor.
Lucrurile n-au rămas pe loc, violenţa, agresivitatea împotriva bisericii româneşti şi a limbii româneşti din biserică, a luat amploare şi asta în chiar anul 2008, când s-au petrecut două evenimente epocale, care rămân mărturie în istorie şi nu fac altceva decât să compromită sfânta biserică ortodoxă sârbească.
Cine îşi poate imagina, şi asta nu în Balcani, da pe planetă, că un om care cântă cântece populare româneşti de ziua lui onomastică, poate să fie omorât, asta s-a întâmplat în ziua de 13 ianuarie 2008, în satul Cameniţa Mică, nu departe de Negotin, unde la un restaurant, mai mulţi români chefuiau şi ascultau muzica populară de la un taraf de lăutari, sărbătorit fiind consăteanul lor Pârvulovici Milorad, care a avut îndrăzneala ca în faţa preotului sârb din Mihailovaţ şi a însoţitorului său, tot sârb, să cânte cântece româneşti, în faţa reprezentanţilor puterii de stat şi a reprezentantului bisericii sârbeşti în aceste ţinuturi.
Al doilea caz ciudat s-a petrecut în luna februarie 2008, în satul Gorneana, un sat aruncat de Dumnezeu spre vârfurile munţilor şi unde încetase din viaţă o femeie mai în vârstă, Liana Roşcici (Roşca). La înmormântare a fost invitat părintele Boian, deşi în sat există biserică şi preot sârb. Întrucât satul este pur românesc, Boian n-a refuzat şi a oficiat ritualul înmormântării, cunoscând-o mai dinainte pe decedată. Fireşte că tot prohodul s-a desfăşurat în limba română, pe înţelesul ţăranilor din localitate, iar după întoarcerea părintelui la Negotin, a primit telefon de la nepoţii decedatei, că în urma plecării sale, poliţia din Negotin a trimis doi poliţişti şi câţiva sârbi, să cerceteze cine a participat la înmormântare, cum îi cheamă şi în ce limbă au vorbit. Dezordinea aceasta din capetele extremiştilor sârbi, nu este un lucru nou; ştim din exemple scrise în cărţi, că de pildă preoţii sârbi din iubire faţă de neamul românesc din Bosnia, dar şi faţă de Dumnezeu, cam cu vreo 150 de ani în urmă, atunci când îi cuminicau pe „românovlahii” din Bosnia, la biserică, strecurau în cuminicătură otravă şi românii mureau chiar în aceeaşi zi, pentru motivul că nu se sârbizau, cum vroia parohul. Sunt exemple atipice sârbeşti, care demonstrează incapacitatea acestora de a săvârşi gesturi şi fapte îngăduite de lege şi biserică. Ele pot fi catalogate de urmaşii noştri în istoria universală, în care se vor include cele mai mari cruzimi ale rasei umane de pe pământ.
De aceea, cititorii noştrii să nu ia în nume de rău că venim cu exemple ce întrec imaginaţia omenească. Însă există şi oameni care se îndreaptă, care-şi recunosc greşelile; există şi oameni criminali care regretă crimele făcute, nedreptăţile şi înjosirile la care au fost supuşi românii. Tocmai de aceea, iniţiativa parohului bisericii de la Malainiţa ni se pare ceva mesianic, inspirat din Duhul Sfânt şi bunătate omenească.
Lumea nu s-a creat de Dumnezeu ca să se lupte şi să provoace războaie, ca să-i subjuge pe alţii, să-i jupoaie, să le ia averile, să le ia sufletul şi limba strămoşească, ci s-a făcut pentru ca oamenii să trăiască ca fraţii, pentru că pământul, cerul şi lumina sunt ale lui Dumnezeu şi El ni le dă pentru ca noi împreună să ne înţelegem, să muncim împreună şi să trăim iertându-ne unul altuia greşelile mari sau mici. De aceea, părintele crede că în momentele acestea de răscruce, mai ales pentru Serbia, care a suferit al doilea dezastru de la Kosovo, în 17 februarie 2008, este legitim şi normal să regretăm ceea ce s-a întâmplat şi să păşim pe căile Domnului.
În viaţa popoarelor iubirea de oameni, de fraţi şi de surori a venit de la Dumnezeu şi de la Biserică. Biserica este casa lui Dumnezeu, ea a fost rodul iubirii de viaţă şi de oameni. Fără biserică, omenirea încă ar trăi în sălbăticie. Biserica are istoria, patimile şi răstignirile ei. Nu toţi cei ce laudă cuvântul lui Dumnezeu sunt oameni adevăraţi, sunt oameni făcuţi să-şi iubească soţia, copii, fraţii de orice seminţie şi din orice ţară ar fi. Fără acestă iubire am trăi în epoca primitivă.
Dar cu regret, biserica nu s-a dezvoltat şi n-a îmflorit la toate neamurile cu scopul ca noi pământenii să muncim împreună, să trăim împreună să mergem la nunţi şi la înmormântări împreună, pentru că unele neamuri egoiste din aria de răsărit a creştinismului, ortodoxia, are biserici, are preoţi, călugări, bogăţii dar nu are suflet. Aceste biserici ortodoxe slave şi chiar greacă nu s-au dezvoltat cu gândul de a ne ruga pentru sănătatea noastră şi a celor apropiaţi lui Dumnezeu, de a ne ierta păcatele şi greşelile, unii altora, de a-i ajuta pe cei aflaţi la grea osândă fără ajutor din partea unora şi fără ajutor din partea societăţii.
Biserica ortodoxă slavă şi greacă au dezbinat popoarele pentru că recurgând la exemple din istorie, de pildă grecii, iau asuprit prin biserică pe bulgari, iar pe la anul 1849 un înalt ierarh bulgar, credem că era Skolerski, ca să scape de greci, ca să scape de deznaţionalizarea şi grecizarea ce se făcea cu sprijinul bisericii ajunsese să se pregătească o trecere de la ortodoxism la catolicism, aşa cum se obţinuse şi sprijinul Vaticanului. De fapt, atât sârbii cât şi bulgarii, posibil şi românii au avut o biserică legată de valorile creştine ale catolicismului. Dacă nu s-ar fi întâmplat ca împăratul Ioniţă Asan, al imperiului româno-bulgar, numit de cronicile italiene „rex Blacorum et bulgarorum” până la anul 1203 a stimulat dezvoltarea catolicismului şi nemulţumit de francezii care veniseră să-i ocupe, în loc să elibereze sfântul mormânt, se supără şi trecu la ortodoxism, fără să ştie şi să bănuiască ce-i aşteaptă.
Nouă, românilor a căutat să ne impună regulile canonice bisericeşti, prin bunăvoinţă şi abilitate, prin înşelătorie şi obrăznicie, biserica ortodoxă sârbească. Ea s-a impus mai întâi în nordul Dunării unde a încheiat la Sremski Karlovţi pe la anul 1848 un parteneriat adică o colaborare ca între două biserici egale, două biserici surori care au menirea să schimbe sufletul omenesc făcându-l mai bun, mlădios, îngăduitor şi iertător faţă de semeni. Sub această umbrelă a ortodoxiei, sârbii au izbutit într-un moment în care nici nu aveau ţară, nu aveau regi, nu aveau armată şi nu-i aveau nici pe ruşi la spate au început să subjuge biserica ortodoxă a românilor din Banat şi Transilvania, numind preoţi, călugări şi episcopi din rândul sârbilor şi introducând în sfânta biserică, limba sârbă.
Dacă nu ar fi fost un român, un aromân de peste hotare care studiase teologia la Vârşeţ împreună cu tineretul sârbesc, nu ar fi cunoscut năravurile şi nici abilitatea de a păcălii sau de a înşela alte credinţe sau alte popoare aşa cum au făcut-o sârbii; acesta a fost mitropolitul Andrei Şaguna născut la Moscopole în Albania, un oraş înfloritor, pur aromânesc cu şaizeci de mii de locuitori şi 44 de biserici la anul 1744, care a intuit intenţiile bisericii ortodoxe sârbe şi a rupt orice relaţie de supunere faţă de aceasta. Ne dăm seama judecând după bisericile care se construiesc astăzi ori care s-au construit în ultima sută de ani, că sfânta biserică se află într-o jalnică decădere, mai ales la sârbi.
Iar la noi timocenii, români sau rumuni din Serbia de răsărit în perioada aceea, pe la anul 1733 când sârbii nici nu aveau ţară aflându-se sub aşa zisa robie turcească, când nu aveau soldaţi şi-au impus dictatura bisericească până şi la românii din Bucovina şi până la românii din Timoc şi o parte din Oltenia. Din datele istorice la anul 1733 era exarh la Belgrad, Maxim Ratcovici, într-un oraş care nu avea mai mult de trei mii de locuitori şi vestita cetate romană, apoi turcească. El a fost primul care a călătorit pe la românii dintre Dunăre, Timoc şi Morava. Iar în călătoriile sale dă de biserici româneşti cu preoţi şi călugări la mânăstiri, unii veniţi din Valahia sau Ţara Românească, alţii din Banat şi din teritoriu. Nici unul din acei preoţi şi călugări nu ştiau o vorbă sârbească şi astfel exarhul sârb îşi exprima în scrierile sale nemulţumirea. Erau pe atunci aproximativ vreo 80 de biserici cu preoţi români, care depindeau de episcopia Râmnicului-Severinului, biserici pe care le-au zidit strămoşii noştri din Timoc într-un moment în care nici nu exista o ţară care să se numească Serbia, iar Biserica Românească să cadă sub jurisdicţia sfiintei biserici ortodoxe sârbeşti, aflate prin expansiune teritorială sub masca cuvântului lui Dumnezeu. Până şi în oraşul Zăiceri a înălţat prima biserică românească preotul din Banat Barbu la anul 1780-1790. La Negotin cu mâna unor meşteri zidari aromâni la anul 1803 se construia prima biserică românească de către cneazul, prncipele provinciei autonome timocene Margina pe nume Mişu Carapancea şi soţia lui Sara vizitaţi destul de des de Vuk Ştefan Karagici. Palatul cnejilor sau principilor din dinastia Carapancea se poate vedea şi azi în centrul oraşului Negotin, unde serveşte drept muzeu .
De la acel an 1803 până azi sunt 205 ani şi venirea sârbilor şi ocuparea prin forţă a provinciei de către aceştia cu sprijinul ruşilor la 1833, nu au construit la Negotin un oraş măricel, o a doua biserică pentru cei vreo 20000 de locuitori. De altfel nici în Zăiceri nu credem că sunt mai multe biserici. Până şi biserica din oraşul Pojarevac este construită tot de un român sau vlah pe nume Stoian Aranitovici pomenit în istorie la 1732 .
După modesta noastră părere domnitorii români au construit cu sudoarea şi banii lor biserici şi mânăstiri în provincia numită atunci după titlurile domneşti în cazul a cel puţin 5 domnitori care au stăpânit în dreapta Dunării înainte de venirea turcilor, provincia Podunavia. Nu au venit în dreapta Dunării să construiască mânăstiri şi biserici pentru ca să fie ocupate prin forţă de călugării şi preoţii sârbi veniţi tocmai din Kosovo sau Bosnia, la 1690. De aceea, Basarab I construieşte trei mânăstiri în secolul al XIV-lea iar Radu cel Mare între munţii Artani şi Zăiceri construieşte tot pentru românovlahi, în jurul anului 1500, 10 mânăstiri şi un mic conac al domnitorului care există şi se cheamă „Conacul lui Radulbeg”. Biserica Îngropată din mijlocul cetăţii Vidinului este opera domnitorului Matei Basarab (secolul XVII), lăcaş care serveşte şi astăzi ca biserică pentru românii şi bulgarii din acest oraş, numit de către românii timoceni, Dii. Însă dacă oraşul atunci ar fi fost bulgăresc nu credem că un domnitor înălţa biserici pentru bulgari, deoarece nu cunoaştem asemenea exemple. Avem în faţă un tabel cu 44 de biserici din satele româneşti din Timoc Serbia construite înainte de venirea sârbilor în Timoc (1690). Putem da câteva exemple de asemenea biserici.
Recensămintele turceşti încă de la anul 1456 înregistrau în Timoc, în „Sangeacul Vidinului 26 de mânăstiri şi biserici ale românovlahilor”, o spunem aşa ca să fim pe placul administraţiei de la Belgrad şi Sofia, care sunt obsedaţi de porecla noastră medievală dată de străini, „vlah” în nord ca şi în sud de Dunăre.
Pomenim câteva biserici care au fost construite înainte înainte de ultimul recensământ turcesc din anul 1741 şi anume: Vratna-1716 iar mănăstirea era pomenită încă din anul 1335, Uroviţa - 1716, Iabucovăţ - 1716, Slatina Mică -1723, Graboviţa -1723, Sârbovlaşi -1724, Cameniţa Mare -1724, Rabdinu -1730 (sat dispărut), Bucopcea -1731, Rădoivăţ -1732, Râtcova -1732, Pojarevac -1732, Mânăstirea Rucomie -1733, Cusiac -1733 (lângă Prahova), Prahova -1733, Mocrani -1733, Cobişniţa -1734, Maidanpec -1734, Rudna Glava -1734, Ţârnaica -1734, Sip -1735, Cladova -1735.
Însemnările de mai sus nu le-am făcut ca să justificăm existenţa noastră pe pământul nostru strămoşesc, ci pentru a arăta că încă pe când eram stăpâniţi de turci, românii din Timoc aveau mai multe drepturi decât azi, probă cele vreo 80 de biserici, din care am pomenit câteva.
Aici trebuie să precizez cu aproximaţie anii, referitor la bisericile sârbeşti, construite după ce s-a născut Sebia, la 1833. Multe date nu le ştim şi nici nu ne interesează acest aspect, dar pomenim 2 biserici, din vecinătatea satului meu natal, Zlocutea, azi Alexandrovac. De pildă, biserica din satul Raiţ (Rajac), este zidită de sârbii din acea localitate pe la anul 1875, iar biserica de la Bracevac, tot sat sârbesc este sfinţită la anul 1928, la a cărei sfinţire am şi participat cu şcoala. Toate bisericile sârbeşti dintre Morava – Timoc – Dunăre - munţii Artani, sunt construite cu mult după anul 1800. Aş vrea să fie şi excepţii, dar nu le-am întâlnit în bibliografie.
Este înfiorător şi incredibil ca românii localnici din aceste sate, să nu poată intra în biserică nici la înmormântare, pentru că nu ştiu sârbeşte şi nici nu vin la biserica sârbească. Avem exemple cu duiumul şi oricine se poate documenta pe viu dacă este sincer şi dezinteresat. De aceea, atunci când s-au confiscat bisericile, şcolile şi s-au sârbizat ori s-au bulgarizat, românii timoceni n-au avut decât un singur mijloc de a se apăra de această ipocrită invazie, prin boicot. Ei au declarat război acestei turpitudini şi goliri de suflet creştinesc, refuzând să mai intre în propriile lor biserici, pentru că nu înţelegeau limba slavă veche. Ce mulţumire pot să aibă preoţii sârbi, venetici, veniţi din Croaţia, Bosnia, sau alte ţinuturi din care s-au refugiat, tot din vina naţionalismului lor, când în biserici vin numai ei şi stau de vorbă cu „Sfântu Sisoe”.
Cine are urechi să audă, cine are ochi să vadă, cine are inimă să-i fie milă de cei înrobiţi, iar cine mai are cap şi se trezeşte în ultimul ceas, să vină în biserica noastră din Timoc, unde preoţii noştrii vor fi în stare să facă slujba lui Dumnezeu, şi în limba sârbească şi bulgărească, şi în limba grecească, dar şi în cea a poporului băştinaş, român şi aromân, majoritar şi înrobit la el acasă.
Cristea SANDU TIMOC 07.03.2008
ASTRA ROMÂNĂ, P-ta Victoriei nr.3 ap. 15
astra_romana_timisoara@yahoo.com
CONT BCR RO33RNCB0249022489120001
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu