LIX - DE CE NE URASC SARBII?
Deşi mulţi au spus-o şi o spun că nu există un apetit din partea administraţiei sârbeşti şi a celei româneşti de a se cunoaşte reciproc şi de a continua colaborarea creştinească şi omenească care a existat între popoarele noastre de jos în Evul Mediu, putem spune sus şi tare că acest subiect se consideră îngheţat cam de la conferinţa de pace din 1919.
Până la această pace nu cunoaştem între cele două popoare evenimente de interes care să ne propulseze în faţa istoriei cu avânt şi demnitate creştinească. Nimeni n-are pretenţia ca sârbii să înveţe istoria românilor în şcolile lor şi invers însă există politicieni, deputaţi, miniştrii, premieri şi preşedinţi care dau declaraţii despre aceste popoare fie în trecut fie în prezent, fără ca să aibă noţiunile elementare despre naţia la care se referă şi fără să cunoască vechimea lor pe acest teritoriu, altfel declaraţiile lor se repercutează la viitorul lor politic şi-i afectează. Sunt convins că românii nu cunosc istoria sârbilor dar sunt convins şi mai mult că sârbii nu cunosc chiar nimic din istoria noastră.
Este ca şi când ai avea o problemă cu două necunoscute pe care trebuie să o rezolvi, însă nu poţi pentru că lipsesc cei doi stâlpi pe care se reazemă problema. De aceea noi ne străduim în temele dezbătute să îi învăţăm pe cititorii revistei electronice „Dacia Aureliană” şi câte ceva din istoria românilor, sârbilor, bulgarilor, grecilor sau altora. Uneori poate abuzăm de repetiţii însă cerem scuze că alt procedeu nu există pentru ca cititorul nostru să se aleagă în final cu un crâmpei de învăţătură.
Mai întâi cititorul nostru trebuie să ştie că sârbii sunt un popor mândru, ei nu cred în alte popoare nesârbe, de aceea toate ţările din Balcani şi-au putut adopta regi din Europ în afară de Serbia care şi-a ales căpetenie din interior, în persoana lui Miloş Obrenovici un negustor de porci şi de sare românească care nu ştia să scrie şi să citească şi îi considera pe intelectuali cei mai mari duşmani ai ţării, încât Ştefan Karagici ca să scape viu a fugit la Viena, iar căpetenia adevărată a sârbilor, Karagheorghe care ridicase răscoalele în toate ţinuturile sârbeşti a fost decapitat cu un topor pe când dormea sub un nuc la întoarcerea din Austria, unde fusese la ţarul Rusiei. Intuiţia lor este aceea că dacă îl elimini pe şeful statului prin asasinate nu este o crimă pentru că se face în interesul poporului. Aşa l-au asasinat şi pe Ţinţar Markovici primul ministru şi pe regele Alexandru şi soţia sa Draga iar mai recent pe Zoran Gingici, socotindu-l periculos deoarece avea prea multe idei democratice.
Sârbii se consideră un popor model şi de aceea nu acceptă concilii venite din afară, în afară de Rusia sau China dacă e cazul. De aceea naţiunea sârbă ori se adaptează democraţiei europene, ori se mută în leagănul ei strămoşesc de pe Volga unde există un stat numit Serbia Nouă înfiinţat în 1813, ori se lasă în continuare în bătaia vântului care îl v-a duce la destrămare şi dispariţie aproape sigură. Uniunea Europeană v-a trebui să facă şi ea concesii Serbiei dacă vrea să intre în Europa şi să-şi schimbe modul de viaţă primitiv, intolerant şi imoral. În ce ne priveşte în toate scrierile noastre am încercat să le dăm anumite sugestii, însă am renunţat deoarece ne dăm seama că n-avem cui să dăm sfaturi mai ales că nu suntem sârbi ca ei, iar ei nu primesc sfaturi decât de la sârbi.
Totuşi omul de rând din România sau din Serbia chiar se întreabă de ce există atâta ură la poporul sârb faţă de alte popoare pe care el a izbutit să le îngroape în aşa zisele gropi comune, tot în interesul dezvoltării şi expansiunii seminţiei sârbeşti.
Eu sunt născut pe Timoc în satul Zlokutea zis azi Alexandrovaţ, sat cu vreo 1500 de locuitori din care majoritatea plecaţi în străinătate în vest toţi de origine română, însă guvernul îi socoteşte sârbi curaţi deoarece trăiesc în Serbia.
De mic, cam de la 5 ani, am observat ostilitatea sârbească care venea din satul vecin Rajac de la copii sârbi care ne porecleau „vla vla vla”, adică vlah ceea ce pentru noi era un cuvânt necunoscut şi ni se părea că ni se atribuie o poreclă fabricată de ei numai ca să ne provoace.
Am avut 2 războaie (cu prăştiile peste Timoc) cu copii sârbilor de la Raiţ considerând că ne batjocoresc poreclindu-ne vlahi, deoarece ştiam că limba noastră este românească şi prin urmare noi suntem români. Însă statul şi poporul sârb nu vroia să ne spună români şi noi trăiam bine chiar dacă ne porecleau vlahi. Cu toate acestea un om normal îşi poate pune problema „ce au sârbii cu vlahii”, de ţin morţiş la acest nume, ce rău le fac rumânii din Serbia ca să le ocolească numele adevărat şi asta am observat-o şi mai târziu ca şi azi, când în mass-media se evită cuvântul de român şi foarte rar se foloseşte cel de vlah; însă în genele slavii socotesc cuvântul de român o stafie care-i roade la inimă şi de aceea nu îl numesc, îl ocolesc. E posibil ca germenele acestui venin insidios şi de lungă durată să vină şi din aceea că ei slavii ortodocşi îşi dau seama că românii şi aromânii din Balcani au o limbă uşor de învăţat şi au o mentalitate cu valori superioare faţă de egoismul Balcanic sârbesc, bulgăresc sau grecesc. S-ar putea ca această ură medievală împotriva oierilor de sorginte „românovlahă” să-şi aibă explicaţia şi în faptul că, oriunde se aflau ciobanii fie în Timoc, fie în Macedonia, fie în Bosnia, fie în Croaţia toţi erau foarte bogaţi cu sute şi mii de oi fiecare pe când sârbii erau săraci şi nu se prea ocupau cu creşterea animalelor, încât n-aveau posibilităţi de câştig.
Românii timoceni mai răsăriţi, adică mai instruiţi într-ale „românismului” îmi spuneau că trăim o tragedie care se repetă pentru că se spune că după cucerirea Daciei de către împăratul Traian mai bine de 100 şi ceva de ani ar fi fost interzis din lexicul romanilor cuvântul „Dacia” şi „dac”, pentru că erau cei mai drepţi, viteji, puternici, viguroşi, virtuoşi şi cei mai mulţi în Europa. Ca să le fie pe placul sârbilor, ungurii ar trebui să-şi schimbe numele să-şi zică numai maghiari, germanii ar trebui să-şi zică numai nemţi, Viena ar trebui să-şi schimbe numele şi să-şi spună „Beci”. În afară de asta dacă vrei să fi prieten cu sârbii şi eşti nevoit să închei o convenţie, un tratat totul este bine dacă li se face pe voie, iar subiectul care participă la negociere să semneze fără ca să mai discute amănunte numai să fie sârbii mulţumiţi. Asta este valabil pentru raporturile politice şi diplomatice dar nu şi pentru cele reale sau populare.
În relaţiile diplomatice este de înţeles că dacă vrei să trăieşti în pace cu un vecin mai veninos sau mai arţăgos trebuie să-i faci ceva concesii, care nu stopează mersul înainte al democraţiei, culturii şi civilizaţiei.
Era de înţeles inabilitatea sârbilor de a conduce un stat, pentru care foloseau forţa întrucât la 1833 când renasc în istorie se spune că nu era o şcoală sau o mică instituţie în care să se facă educaţia cetăţenilor. De aceea în comitetul răsculaţilor sârbi de la 1804 doar 3 persoane ştiau să citească şi să scrie, era un sârb Milenko Stoikovici, un afemeiat, şi doi români din provincia autonomă Margina sau Kraina principele Mişu Karapancea şi soţia sa numită Sara. De atunci şi până acum au trecut aproximativ 200 de ani şi altul ar trebui să fie comportamentul politic faţă de minoritatea română din Serbia, de aceea punem întrebarea chiar şi cu această rămânere în urmă faţă de cultură şi civilizaţie, cum se explică faptul că din 28 de minorităţi câte există în prezent în Serbia toate sunt recunoscute prin constituţie şi n-au probleme în privinţa culturii, religiei, mass-mediei etc şi cum de au pus ochii sârbii numai pe „românovlahi” ca să-i extermine, adică să le piardă identitatea.
Omul de rând chiar cel din Serbia n-are de unde să cunoască prea multe din istorie şi de aceea poate să creadă că sârbii au un drept politic, istoric, etnografic, lingvistic sau religios asupra acestei minorităţi dintre Morava Timoc, încât poate face cu ea orice aşa cum se şi întâmplă, pe care călătorii şi scriitorii străini îi numesc români numai sârbii şi bulgarii îi numesc vlahi.
Care e fitilul acestui etnocid şi genocid? Guvernanţii de la Belgrad se străduiesc să-i asimileze pe românii din Timoc de vreo 175 de ani şi nu pot, nu izbutesc, n-au succes. Îşi dau seama de acest insucces şi de aceea se prefac că ne iubesc şi de pildă iniţiază înfiinţarea de asociaţii politice, culturale şi neguvernamentale, aşa încât iniţiativele fie politice, culturale, juridice de mass-media etc să fie fragmentate şi să nu ştii cu cine să stai de vorbă dacă treci Dunărea la Vidin în Bulgaria sau la sârbi în cele 4 judeţe cu majoritate românească.
Statul de drept devine autorul crimei de etnocid practicând aceste metode de camuflare a intenţiilor politice criminale.
Ei îşi imaginează că poporul român din Timoc pe care îi poreclesc vlahi este atât de ignorant, deci limitat în privinţa cunoaşterii drepturilor omului, ale minorităţilor şi obligaţiile lor, încă nu pot să sesizeze germenele crimei care în dreptul penal se cheamă „nexul cauzal”. Dintre toate minorităţile pe care le au sârbii de la 1833 de când au renăscut ca stat după o perioadă de aproape 500 de ani de inexistenţă, în toate războaiele singura minoritate cunoscută care a luptat împreună cu sârbii au fost românii dintre Morava şi Timoc şi chiar în războaiele din vremea noastră, contemporane, dacă se face o statistică aşa cum am făcut-o noi se constată că cei mai mulţi tineri care şi-au dat viaţa pentru Serbia sunt în primul rând românii sau vlahii şi după aceea vin sârbii, iar alţii nu mai sunt.
E de remarcat că românii din Serbia sau Timoc sunt singurii care au fost găsiţi în statul recunoscut de turci numit Margina, pe atunci provincie autonomă, după 1833 şi 1921 ca provenind din fosta cetăţenie turcească care se bucurau de provincie autonomă a Timocului numită Margina, unde turcii „n-aveau voie să intre încinşi cu sabie şi pe cal potcovit”, „românovlahii” aşa zişi, aveau cnejii lor sau principii lor de acelaşi sânge, nu sârbi sau bulgari, şi de aceea guvernanţii de la Belgrad fac deosebire între cetăţenii pe care i-au ocupat pentru prima dată în istorie odată cu ţinuturile din nordul Dunării în 1921, Voividina şi Banat, Srem (Sirmium) şi altele. Prin urmare administraţia care a venit peste români în Timoc la 1833 consideră că dacă n-au fost minorităţi sub turci nu pot fi minorităţi nici sub sârbi, pentru că sub turci românii timoceni nu erau o minoritate ci aveau ţara lor cu cnejii sau voievozii lor de sânge românesc, prin urmare ei trebuie să lupte ca să obţină „statu-qvoul” pe care l-au avut în vremea turcilor când în provincia Margina sau Kraina erau peste 88 de biserici şi mănăstiri româneşti şi erau foarte puţini sârbi. Deci românii din Timoc Serbia de Răsărit în această privinţă n-au un drept istoric pentru că acest drept trebuie cerut de la turci nu de la sârbi iar turcii le dăduse ţară nu numai drepturi aşa cum trebuie să le dea înapoi sârbii provincia lor autonomă Margina. Pentru că într-o ţară important nu este şeful statului, al guvernului, parlamentului ci este poporul care munceşte şi plăteşte impozite şi merge în războaie. Acest popor trebuie să profite de drepturile egale pentru toţi pe care le oferă legea numită constituţie chiar dacă sunt în Serbia sau în Bulgaria.
Şi totuşi este normal ca oricine cunoaşte situaţia minorităţii româneşti din Timoc şi din Banat ar trebui să se întrebe de ce-i persecută sârbii numai pe români sau vlahi, de ce nu-i persecută pe alţii şi ce ar fi de făcut să se pacifice chestiunea prin discuţii bilaterale între România şi Serbia. Nimeni n-ar avea ceva de pierdut. Dacă se continuă cu meşteşugurile politice sârbeşti şi se amână chestiunea e semn că Serbia n-are nevoie de aceşti români şi de acest teritoriu şi că va trebui să cadă sub monitorizarea unui popor din vecinătate cum sunt ungurii, albanezii sau românii, care se speră că îi iubesc. Iar acest lucru să se producă pe bază de referendum. Mai întâi să se stabilească dacă acceptă să fie terorizaţi de sârbi la infinit şi dacă nu atunci comunitatea europeană să numească un arbitru pe 50 sau 100 de ani care să pacifice Balcanii şi această regiune.
Guvernanţii sârbi, bulgari şi alţii care au drepturile românilor în mâinile lor pot să întărească acest drept acordându-le „românovlahilor” identitatea pe care să o recunoască parlamentele şi să fie un atribut al democraţiei statelor amintite. În ipoteză contrară este imposibil de crezut ca cineva să accepte statutul de cetăţean fără drepturi pe care le vrea el în limba lui maternă aşa cum le-au avut şi strămoşii lui. N-aş vrea să fiu proroc mincinos dar este mai mult ca sigur că acest popor nu mai este nevoie azi să răspundă la provocările şi abuzurile statelor intolerante, pentru că există alte legi şi un tribunal penal la Haga care judecă nişte fapte care pentru alte popoare sunt de domeniul trecutului. Numai dacă Uniunea Europeană ar ajunge la concluzia că statul de drept care îi persecută pe românii din Timocul sârbesc şi bulgăresc nu are voinţă politică să administreze şi să garanteze drepturile acestei mari minorităţi, care este a doua de fapt după sârbi şi bulgari. Şi pe cale de consecinţă ei trebuie să fie puşi sub monitorizare străină, însă în nici un caz sub a unui stat de religie ortodoxă sau slav din peninsula Balcanică.
Cineva ar putea spune că de aceea „se bate şaua ca să priceapă iapa”. Oricum dacă executivul de la Belgrad mai ales nu se va trezi la timp şi nu va învăţa că toţi locuitorii din Serbia sunt cetăţeni egali, au drepturi egale şi au datorii egale. Contrar este garantată transformarea Serbiei într-un stat pe cale de dispariţie. Silogismul este clar dacă dai drepturi toată lumea e mulţumită şi statul se dezvoltă în pace şi echilibru politic, iar dacă nu dai rişti să se destrame şi Serbia aşa cum s-a destrămat Iugoslavia.
Până acum nu am aflat de ce ne urăsc sârbii şi bulgarii chiar. Ce teritoriu în care au fost ei autohtoni le-am ocupat sau ce drepturi am nesocotit faţă de minorităţile lor din România? Lucrurile acestea trebuie spuse fără să ne încredem că se mai poate cu viclenie purta în Europa teoria struţului.
Fiindcă nimeni nu ne ajută spunându-le că de pildă nu le place că nu le cedăm întregul Banat aşa cum au vrut ei şi cum s-au şi manifestat oficial sau nu le acordăm un coridor strategic care să-i lege de patria lor mumă Rusia.
Guvernanţii români ar trebui să ştie că populaţia sârbească din banat împreună cu cea croată numiţi karaşavachi sunt destul de numeroşi, au aproximativ vreo 50 şi ceva de sate şi inclusiv foarte multe biserici şi mănăstiri pe care un timp le-au administrat după păcăleala pe care au tras-o împăratului Leopold I ca să devină administratorii tuturor bisericilor române ortodoxe din Banat, Transilvania, Timoc şi Bucovina şi chiar o parte din Oltenia. Noi ştim că poporul sârb are satele aşezate de-a lungul Dunării între Orşova şi Moldova Veche iar faţă de recensământul oficial din 1931, alcătuiau cam 1% din populaţia României. Nu ştim exact câte sate româneşti sunt în Banat, poate să fie şi câteva sute şi peste o mie, de pildă în Eparhia Timişoarei există 260 de biserici plus mănăstiri şi mai există 72 de sate fără biserici, însă Banatul nu este format numai din Eparhia Timişoarei. Pe sârbi nu i-au interesat că ei au câteva sate şi mănăstiri pe pământ românesc în Banat. În anul 1918 după ce s-a rupt frontul de la Salonic sârbii au urcat în căruţe şi s-au oprit la Timişoara avându-l comandant pe generalul Ţolovici şi au rămas în Banat până la 23 august 1919. Ei ar fi dorit să stăpânească mai departe şi chiar şi azi sunt convinşi că Banatul li se cuvine şi că li s-a furat cumva la conferinţa de pace. Ei consideră că fiind un popor superior ar fi meritat să-i conducă pe toţi românii ortodocşi; de aceea presupunem că dacă ar avea un motiv oarecare să ne urască acesta ar ocupa primul loc.
Dacă răsfoim cartea scrisă de Aurel Cosma şi Petre Nemoianu „ Istoria Banatului” (1923) aflăm că aspiraţiile imperialiste sârbeşti sunt cu mult mai mari deoarece Belgradul este socotit „un capăt al axei politice europene” prin urmare poporul sârb e un popor ales şi trebuie să ne supunem administraţiei ignorante al acesteia. Politicienii noştri au orizontul lor şi poate nu-şi mai amintesc că după venirea comunismului „centrul panslavismului” s-a mutat la Belgrad ceea ce înseamnă că Rusia se întinde până acolo.
Serbia după primul război mondial devine cea mai bună prietenă a României dar cu care nu s-a putut încheia la conferinţa de pace, sau mai târziu nici un fel de înţelegere tocmai pentru că este un popor care suferă de „megalomanie” şi vrea să le fim supuşi. S-a observat în perioada aceasta că presa de la Belgrad era împotriva stăpânirii Basarabiei şi Bucovinei de către România, ieşirile furibunde depăşindu-le pe cele ale presei de la Moscova. De fapt ei niciodată n-au crezut că Basarabia este pământ românesc şi chiar când s-a semnat pactul Molotov-Ribentropp în 1939 ei n-au sărit în ajutorul României deşi existau două pacte care îi unea pe sârbi, români şi cehi. Unul era pactul Balcanic şi celălalt era Liga Naţiunilor. Am putut să ne înţelegem cu duşmanii noştri cu ungurii, cu bulgarii dar nu ne-am putut niciodată înţelege cu „prietenii” noştri, sârbii deşi n-am avut vreodată ceva de împărţit. Problema autohtonismului lor în Banat şi Voivodina este o chestiune deschisă şi pentru că, fără nici un temei politic, istoric etc., stăpânesc această provincie, va veni vremea ca să se cheme Serbia la raport să demonstreze că strămoşii lor au fost autohtoni în Voievodina, Banat şi Timoc, şi n-au venit prin secolul XVII – XVIII.
Nu cunoaştem în istorie cazuri, ca un popor care cere azil politic, adică colonizare, sau nu o cere şi o face fără nici un fel de aprobare, să devină proprietar şi suveran peste astfel de teritorii. Scopul lor, adică al sârbilor, la venirea şi ocuparea Banatului, Voievodinei şi a Timocului, n-a fost acela de a ocupa aceste teritorii, ci de a-şi găsi un adăpost pentru a-şi salva vieţile de la turci, după părăsirea ţinutului Kosovo.
Puţine sunt popoarele care să vadă gunoiul din ochii altuia, decât bârna din propriul ochi. În viaţa publică şi în învăţământ, nu numai minoritatea românească din Timoc Serbia este hăituită, dar este hăituit chiar şi întregul neam românesc.
Într-o carte scrisa de Radivoievici, se caută să se umilească, ponegrească şi înjosească caracterul poporului român, care spune: „Poporul românesc are însuşiri foarte urâte, pe care le remarcă toţi cei care-l cunosc; el este leneş şi inactiv. Cauza acestei stări de lucruri este, probabil situaţia de sclav a ţăranului, în urma căreia el nu simte nici un dor de muncă.”
Se vede câtă grijă are şcoala sârbească faţă de neamul românesc căzut în robie boierească, leneş şi inactiv. Ce folos vor fi avut copii din şcolile din Serbia, dacă se scria aşa ceva într-o carte de şcoală pentru întregul popor sârb. Nu se bazează numai pe observaţii proprii faţă de metehnele românilor, dar se referă la argumente constatate şi de străini, ca şi când poporul acesta leneş şi inactiv este un ghimpe în Europa şi trebuie exclus, pentru că îi umileşte şi pe vecinii harnici.
Încă o dată mă întreb ce folos au sârbii în cărţile lor de educaţie să se ocupe de români, în loc să se ocupe de sărăcia şi ignoranţa lor. Mai întâi că autorul se referea la starea ţăranului de dinaintea împărţirii pământului tuturor ţăranilor şi nu-şi mai avea rostul.
Cărturarii sârbi nu pot dormi de grija românilor pentru că mănâncă mămăligă şi sunt superstiţioşi. Deci pentru educaţia copiilor, asta este important să ştii despre România că mănâncă mămăligă şi au multe superstiţii.
În aceeaşi carte se mai pot întâlni şi alte trăsături ale caracterului românesc şi anume se referă la poporul român din Banat şi din Timoc, Homole şi Craina din Serbia, care nu pot fi sârbizaţi. Îi înfurie pe cărturarii sârbi faptul că „ei nu vor să înveţe limba vecinilor lor, nici să primească obiceiurile şi însuşirile acelora, ci îi silesc pe români să-şi păstreze limba”.
Românii din Banat şi din Timoc n-au învăţat în şcoală să aibă o respingere faţă de limbile străine cum sunt limba germană, limba maghiară sau limba sârbă. Aceste virtuţi, pomenite ca fiind nişte înclinaţii etno – genetice, respinse de populaţiile superioare. Iată că atât românii din Banat, Voivodina, Srem, Kosovo şi Bosnia, au fost învăţaţi de Dumnezeu să păstreze aceste virtuţi primitive care i-au scăpat de la asimilarea sârbească şi pe românii din Timoc.
Dar iată ce spun ungurii despre caracterul românilor: „Românul iartă pe femeia decăzută, el aprinde lumânare şi pentru mântuirea sufletească a celui ce a murit în spânzurătoare, îşi ridică pălăria şi în faţa sinagogii, dar niciodată nu-l iartă pe cel ce şi-a părăsit naţia, religia şi numele”.
Până şi în regulamentele militare nu lipsesc aprecieri faţă de prietenia cu românii şi România, iată ce se scrie: „recruţii sârbi învaţă că duşmanii sârbilor sunt: românii, ungurii, nemţii, etc.”, adică ocupăm locul cel dintâi.
Întrebarea care se pune este cum de suntem duşmani cu „prietenii noştri milenari”?, pentru că aşa spun unii politicieni, senatori şi deputaţi. În ce constă vina sau crimele făcute faţă de poporul sârb?
Eu cred că oricât s-ar strădui sârbii să găsească un nod în papură fie României, fie românilor din Banatul de Vest, fie românilor dintre Morava-Timoc, Serbia de Răsărit, nu vor găsi cea mai palidă preocupare a unui savant, om de litere, de istorie sau altele, care să nu poată trăi între români şi în România de grija sârbilor că ei au alte trăsături etno-psihologice, diametral opuse faţă de cele româneşti.
Pericolul mare este că adversarii sârbilor din linia întâia pomenită mai sus, adică românii şi România nu cunosc această lecţie sau nu sesizează în mintea lor plină de bani, că cineva vrea neapărat să aibă un vecin duşmănos ca şi ei, de aceea românii şi aromânii se feresc să poarte dialog cu aceste popoare pe care le socotesc „rătăcite”, nematurizate, înfumurate şi dispuse să provoace neînţelegeri şi scandaluri, când ţi-e lumea mai dragă. Pe scena politică sârbii apar ca nişte oameni analfabeţi, imorali, violenţi, creduli şi săraci cu duhul.
În concluzie, înseamnă că goana pe care o facem pentru a-i atrage pe sârbi de partea noastră, în momente politice de criză sau altele, este o superstiţie şi o pierdere de timp. Aici nu se poate vorbi despre prietenie, nu-l poţi jupui de drepturi ori sugruma pe cineva, pentru motivul că îl iubeşti, îi eşti prieten.
În Balcani sau în Europa, sârbi nu îi au prieteni nici măcar pe sârbii lor de la Sarajevo, Muntenegru, Bosnia, Sanjac şi chiar din Şumadia. Există şi sârbi mai evoluaţi, educaţi şi stilaţi prin Banat, care fac cinste naţiei amintite.
Înseamnă că nu putem avea încredere în nici un fel de prietenie cu sârbii, nici în prietenia tradiţională, nici în prietenia diplomatică, nici în prietenia bazată pe reciprocitate şi nici pe relaţiile politice, pentru că ei sunt un popor venetic, cu gene aduse din Asia, de care nu scapă nici în mormânt.
Suntem vecini cu sârbii şi bulgarii şi trebuie să-i acceptăm aşa cum sunt, buni şi răi care ne urăsc sau nu ne urăsc. Proverbul românesc spune „ fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”. În cazul de faţă prietenia noastră este şubredă şi trebuie făcut totul pentru a se închega o înţelegere sinceră care să pacifice pământul şi sufletul nostru. Pentru acest ideal fiecare popor trebuie să urmeze o cură de slăbire a naţionalismului şi fanatismului slav, pentru că soarta popoarelor, a limbilor şi a culturilor nu mai stă la discreţia unor lideri politici, ci la discreţia unor conjuncturi istorice din care împăraţii pot să ajungă slugi iar slugile pot să ajungă împăraţi.
Cristea SANDU TIMOC 24.10.2008
ASTRA ROMÂNĂ, P-ta Victoriei nr.3 ap. 15
astra_romana_timisoara@yahoo.com
Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor.
Un comentariu:
Tribalii erau DACI, dupa cum reiese clar din textul `Tablitei de la Sinaia` nr.36(129) ... [ Burebista elibereaza teritoriul tribalilor, reinstaleaza refugiatii si ACORDA INNOBILARE cetatilor GETE de aici !!]
Trimiteți un comentariu