În mediul istoricilor bine-intenţionaţi este cunoscut faptul cã, în spiritul tradiţiei basileilor bizantini, mai mulţi voievozi români, începând cu Mircea cel Bãtrân, au dus o politicã accentuatã de ctitorire şi consolidare a ortodoxismului, inclusiv pe teritorii din sudul Dunãrii, unde în acele timpuri, ca şi astãzi de altfel, se gãseau credincioşi ortodocşi de acelaşi neam şi limbã cu cei din nordul fluviului.
Mircea cel Bãtrân şi Vlaicu Vodã au ridicat mai multe lãcaşuri de cult ortodox şi în regiunea de nord-est a Serbiei, în Valea Timocului, la Corograşi şi Vratna, la Negotin şi Saina, lângã Cladova. De asemenea, domnitorul valah Radu I a ctitorit mai multe biserici şi mãnãstiri în regiunea respectivã, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, în localitãţile Zanovaţ, Zezdana, Podgorţa, Sumracuc, Lucovo şi Krivi Vir, dintre acestea Biserica Sfânta Loza şi Biserica Lãpuşna fiind considerate de specialiştii în domeniu drept centre ale ortodoxismului românesc din Balcani.
În ciuda caracterului incontestabil al documentelor, toate de certã valoare istoriograficã, care atestã cele expuse mai sus, dovedind pe deplin continuitatea ortodoxismului românesc în Serbia de Rãsãrit, încã mai existã unele încercãri de retuşare a realitãţii istorice, din partea unor aşa-zişi specialişti sârbi, care trec sub tãcere sau chiar neagã anumite episoade sau evenimente istorice, din care rezultã ortodoxismul şi românitatea existentã în regiune, încã din cele mai vechi timpuri. Pentru cã, în prezent, în regiunea Timocului trãiesc peste 350.000 de români, aşa-numiţii români timoceni sau români vlahi, care nu sunt recunoscuţi ca minoritate naţionalã, din aceastã cauzã neavând niciunul din drepturile elementare privind folosirea limbii materne în bisericã, şcoalã sau mass-media, fiind supuşi discriminãrilor atât de cãtre autoritãţile locale sârbeşti, cât şi de Biserica Ortodoxã Sârbã.
Unul din aceşti pretinşi istorici sârbi este Dragoslav Veljkovici, care a publicat unele articole şi studii în care acrediteazã teorii a cãror obiectivitate genereazã serioase semne de întrebare. Astfel, în demersul sãu pseudoistoric, Veljkovici susţine cã înfiinţarea unei Episcopii româneşti în regiunea Timocului sârbesc, solicitare fãcutã în mod repetat de Biserica Ortodoxã Românã şi de enoriaşii etnici români din zonã, “face parte dintr-un scenariu românesc periculos, care vizeazã instaurarea unei stãri de urã şi intoleranţã naţionalã şi religioasã în Serbia”.
El face aceste afirmaţii, cu toate cã în Serbia se cunoaşte cã etnicii sârbi din România beneficiazã de reprezentant în Parlament, de şcoli şi presã în limba maternã, de lãcaşuri de cult proprii în care se oficiazã în limba sârbã, dupã specificul Bisericii Ortodoxe Sârbe, un exemplu în acest sens fiind Episcopia Ortodoxã Sârbã de la Timişoara, care funcţioneazã fãrã nicio îngrãdire.
Din acest punct de vedere, îi reamintim domnului Veljkovici cã, în prezent, ţara noastrã este recunoscutã şi apreciatã de statele Uniunii Europene ca fiind “etalonul est-european” în privinţa respectãrii drepturilor şi libertãţilor tuturor locuitorilor, inclusiv ale celor aparţinând minoritãţilor etnice şi religioase, printre care se numãrã şi sârbii, care, cu îndreptãţitã mândrie, îşi etaleazã obiceiurile, tradiţiile şi religia în limba sârbã.
Pentru a-i demonstra domnului Veljkovici cã afirmaţiile sale sunt false şi rãu-intenţionate, vizând influenţarea comunitãţii sârbeşti împotriva României, îi supunem atenţiei articolul 20 al Tratatului cu privire la relaţiile de prietenie, bunã vecinãtate şi cooperare între România şi R.F. Iugoslavia, semnat la Belgrad, la 16 mai 1996, la nivelul şefilor de stat, şi ratificat prin Legea nr. 112, din 10 octombrie 1996, lege aflatã, astãzi, în vigoare în Serbia, respectiv: “Statele-pãrţi considerã cã minoritatea naţionalã românã din R.F. Iugoslavia şi minoritatea naţionalã sârbã din România constituie puternice şi durabile punţi de legãturã pentru cooperarea şi încrederea între cele douã ţãri vecine şi prietene. Ele se angajeazã sã asigure, fiecare pe teritoriul sãu, protecţia şi respectarea drepturilor membrilor celor douã minoritãţi naţionale, în conformitate cu documentele O.N.U. şi O.S.C.E., cu convenţiile internaţionale la care sunt pãrţi ambele state şi cu normele general recunoscute ale dreptului internaţional. Statele îşi iau angajamentul de a aplica cu bunã credinţã standardele internaţionale referitoare la protecţia identitãţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a membrilor minoritãţilor naţionale şi de a nu întreprinde acţiuni care ar contraveni prevederilor tratatului de bazã”.
Deci, domnule Veljkovici, în ce mãsurã prevederile acestui articol se regãsesc în viaţa de zi cu zi a etnicilor români din Timocul sârbesc? Pentru cã aceştia nu au nici un fel de drepturi, nici mãcar pe acela de a se ruga în limba maternã, de a se cãsãtori şi de a fi înmormântaţi cu o slujbã în limba românã, fãcutã de preoţi români localnici.
O altã tezã lansatã de Dragoslav Veljkovici, împotriva ideii de unitate spiritual-religioasã a românilor din Timocul sârbesc cu ortodoxia nord-dunãreanã, este aceea cã “România vizeazã ruperea celulei religioase compacte a poporului sârb, prin desfiinţarea sãrbãtorilor religioase şi a celor sãteşti, concomitent cu impunerea normelor bisericeşti şi obiceiurilor româneşti, precum şi confiscarea bisericilor sârbeşti şi a bunurilor acestora”.
Nimic mai fals, pentru cã România nu vizeazã acest lucru, biserica strãmoşeascã dorind ca românii de acolo sã aibã aceleaşi drepturi religioase ca şi sârbii din ţara noastrã. De asemenea, mai apare şi o întrebare, desprinsã din aserţiunile antiromâneşti ale istoricului şi publicistului sârb, şi anume la care biserici sârbeşti se referã domnul Veljkovici, atunci când afirmã cã România doreşte , nici mai mult nici mai puţin, decât sã confişte aceste lãcaşuri de cult? Domnia sa nu-şi susţine afirmaţiile prin date concrete, motiv pentru care îi aducem aminte cã vechile biserici româneşti din Timocul sârbesc, ctitorite de voievozi români, nu mai existã, fiind trecute abuziv în patrimoniul Eparhiei Sârbe a Timocului şi a Crainei, iar cele ce au fost construite de etnicii români vlahi, pe banii şi pe terenurile lor, au fost vizate, la un moment dat, pentru a fi dãrâmate de autoritãţi ortodoxe şi laice sârbeşti, cum este cazul bisericii româneşti din Malainiţa.
Aceasta este prima bisericã româneascã ridicatã în
Valea Timocului, dupã 170 de ani în care slujba religioasã a fost oficiatã doar în limba slavonã. Ridicarea lãcaşului de cult se datoreazã preotului de etnie românã Boian Alexandrovici, pe a cãrei proprietate se aflã biserica, precum şi sprijinului financiar al românilor timoceni din Serbia sau de peste hotare.
Ctitorirea recentã a primei biserici din Valea Timocului cu slujbã religioasã în limba românã a stârnit adversitãţi din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe, a oficialitãţilor politice sârbe, care au solicitat demolarea acestei biserici. Societatea civilã, asociaţii şi fundaţii, precum şi personalitãţi din România, Serbia şi din strãinãtate au solicitat sprijin internaţional pentru apãrarea drepturilor românilor timoceni, cetãţeni loiali ai statului sârb, în ceea ce priveşte obţinerea slujbei religioase în limba maternã.
În toate demersurile sale, prelatul timocean de etnie românã Boian Alexandrovici a fost sprijinit de Prea Sfinţia Sa Danil Stoenescu, Episcopul român de Vârşeţ, Voivodina, unul din liderii spirituali ai românilor din Serbia. Reacţiile autoritãţilor ecleziastice sârbe nu au întârziat sã aparã, P.S. Danil fiind acuzat de Episcopul sârb al Crainei şi al Timocului, Justin, cã a încãlcat canoanele bisericeşti şi cã încearcã “sã slãbeascã autoritatea şi sã dãrâme autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe din Valea Timocului”, context în care i s-a şi interzis sã îi mai susţinã spiritual şi material pe credincioşii români din Serbia de Rãsãrit.
Contrar plãsmuirilor fantasmagorice ale lui Dragoslav Veljkovici, prin care se vehiculeazã cu atâta nonşalanţã formule de tipul “ruperea celulei religioase compacte a poporului sârb” sau “desfiinţarea sãrbãtorilor religioase sârbeşti”, România doreşte doar recunoaşterea, pe bazã de paritate, a Episcopiei Ortodoxe Române de la Vârşeţ, actualmente mutatã la Deta, precum şi respectarea dreptului legitim al românilor timoceni de a se ruga lui Dumnezeu în limba maternã, aşa cum statul român şi Biserica Ortodoxã Românã au recunoscut Episcopia Ortodoxã Sârbã de la Timişoara şi oferã minoritarilor sârbi din ţara noastrã atât reprezentare în Parlament, cât şi posibilitatea realã a unei vieţi religioase şi a unei educaţii în limba maternã.
Dacã, de-a lungul timpului, relaţiile dintre statul român şi cel sârb au fost de bunã vecinãtate şi chiar de colaborare, românii din Serbia fiind cetãţeni loiali ai ţãrii vecine, aşa cum sunt şi sârbii din România, şi, pe viitor, este obligatoriu sã înţelegem cã astfel de teorii antiromâneşti şi antieuropene, cum sunt cele susţinute de Dragoslav Veljkovici, ar trebui blamate de societatea sârbã, pentru cã nu fac altceva decât sã întârzie, în mod nemeritat, înfãptuirea destinului european al Serbiei.
**************************
Articol apărut în cadrul revistei LAMURA din Craiova, editată de Asociaţia culturală pro Europa Lamura, în numărul din luna decembrie 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu