TRIBALIA

TRIBALIA

Lista mea de bloguri

  • Hello world! - WordPress へようこそ。これは最初の投稿です。編集もしくは削除してブログを始めてください !
    Acum 5 luni
  • - Тимошко въстание Доброволци-участници в четите и доброволческата бригада на ген. Черняев в Сърбия през 1876 г. имало много доброволци от гр. Видин и видинск...
    Acum 2 ani

vineri, 26 ianuarie 2007

Destine româneşti: vlahii din Valea Timocului

În Serbia, comunitatea româneascã din Valea Timocului a avut şi are, încã, un destin dramatic. Spre deosebire de românii din Voivodina, recunoscuţi ca minoritate de cãtre statul sârb, românii din Timocul sârbesc, mult mai numeroşi, nu se bucurã de învãţãmânt, slujbã religioasã sau presã în limba maternã. Existenţa sutelor de mii de români timoceni, aşa-zişii “vlahi”, cum sunt prezentaţi în statisticile oficiale sârbeşti, şi lipsa drepturilor elementare, au generat o serie de interpretãri ale istoriei, în special pe parcursul secolului trecut, în scopul instrumentãrii deciziei factorului politic sârbesc, în ceea ce priveşte politica de asimilare etnicã a acestora, marcatã de refuzul recunoaşterii drepturilor lor identitare şi spiritual-religioase legitime. Din asemenea considerente, în istoriografia sârbã au apãrut douã teorii referitoare la originea populaţiei româneşti vlahe din regiunea Timocului sârbesc, susţinute îndeosebi de pretinşi cercetãtori sau istorici sârbi.

Prima dintre aceste teorii ar fi aceea cã denumirea de “vlah/valah”, aplicatã populaţiei româneşti din Serbia de Rãsãrit, ar fi avut iniţial un sens socio-profesional şi nu unul etnic. Mai precis, este vorba despre ipoteza potrivit cãreia vlahii sunt de fapt reprezentanţii sau descendenţii unei populaţii de origine slavã (sârbã), având un anumit tip de ocupaţie (pãstoritul) şi ducând un mod specific de viaţã, teorie care a fost însã demontatã cu solide argumente ştiinţifice de cãtre specialişti români şi strãini. Unul dintre argumen tele istoricilor români a fost şi acela cã termenul de “vlah/valah” a fost folosit pe parcursul Evului Mediu, pentru a-i denumi pe toţi românii, în totalitatea lor, atât pe cei de la nord de Dunãre cât şi pe cei de la sud de Dunãre, din vestul Peninsulei Balcanice, pânã la Marea Adriaticã, adicã pe toţi descendenţii populaţiei romanizate în primele secole de dupã Hristos.

Un alt argument, cu o greutate la fel de mare, care contrazice ipoteza originii slave a vlahilor din nord-estul Serbiei, îl constituie şi limba românã pe care o vorbesc aceştia, argument ce nu putea fi ignorat de cãtre istoriografia naţionalistã sârbeascã. Realitatea lingvisticã din regiunea în cauzã, respectiv faptul cã aceşti vlahi/valahi vorbesc o limbã neslavã şi pur româneascã, reprezintã un aspect ce încã mai este “rãstãlmãcit”, în propriul beneficiu, de cãtre anumiţi exponenţi ai istoriografiei sârbeşti.

În acest sens, a fost lansatã şi o a doua teorie, respectiv cea a originii nord-dunãrene a blocului etnic românesc din zona Serbiei de nord-est. Conform acestei noi teorii, în contextul înãspririi dominaţiei otomane în spaţiul carpato-danubiano-pontic, o parte dintre românii din Oltenia şi din Banat, s-au îndreptat cãtre sud, trecând Dunãrea, unde s-au stabilit de o parte şi de alta a Timocului, context în care, în decursul timpului, prin amestecul cu populaţia de origine slavã de aici, au dat naştere unui nou popor, poporul “vlah”.

Iatã, însã, cã aceste teorii emise de asemenea “specialişti” sârbi, cu precãdere în secolul XX, pe fondul expansiunii doctrinei pan-slaviste, continuã sã fie alimentate şi astãzi, în plin secol XXI, în contextul cristalizãrii şi fundamentãrii unor organisme reprezentative ale comunitãţii românilor vlahi din Timocul sârbesc. Astfel, în preajma constituirii Consiliului Naţional al Minoritãţii Naţionale Rumâneşti/Vlahe din Serbia, din cursul anului trecut, o serie de jurnalişti, istorici şi specialişti sârbi au declanşat o puternicã canonadã jurnalisticã , împotriva elementului românesc din Timocul sârbesc.

Un “istoric” modern, care alimenteazã punctul de vedere al naţionalismului sârbesc, este şi Svetomir Petrovici, care a deţinut funcţia de director al Arhivei de Istorie “Timoèka Krajina” din localitatea Zaiecear, Serbia de Rãsãrit, instituţie specializatã în studierea documentelor referitoare la minoritãţile din fostul spaţiul iugoslav.

Svetomir Petrovici a publicat recent un studiu intitulat “Conştiinţa apartenenţei la naţia sârbã”, în care face unele afirmaţii şi supoziţii cu privire la originea şi numãrul românilor/vlahilor din Timocul sârbesc, ca o contrapondere fãţişã la demersurile de constituire a Consiliului Naţional al Minoritãţii Naţionale Rumâneşti/Vlahe din Serbia. În cadrul studiului respectiv, Svetomir Petrovici se dovedeşte a fi unul dintre susţinãtorii fervenţi ai celei de-a doua teorii, amintite anterior, anume aceea a migraţiei populaţiei de origine românã de la nord de Dunãre, dar care, între timp, şi-ar fi pierdut identitatea româneascã şi, prin contact direct cu populaţia de origine slavã/sârbã, ar fi devenit “vlahi”. Dar sã îl citãm mai bine chiar pe domnul Petrovici, care afirmã: “în Serbia de nord-est nu au fost vlahi, din punct de vedere etnic, înainte de venirea turcilor, la sfârşitul secolului al XIV-lea. Existenţa vlahilor se poate explica numai prin strãmutarea lor din România, în epoca feudalismului, cel mai probabil în secolul al XVI-lea, şi mai ales în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.”

În continuarea demersului sãu, Petrovici afirmã cã “Vlahii sunt bilingvi, la fel de bine vorbesc şi sârba şi vlaha. Limba sârbã au adoptat-o în mod complet pe o perioadã mai lungã. În şcolile nou construite din satele vlahe, învãţãmântul era în limba sârbã. În biserici se slujea în limba vlahã, pânã când preotul nu a mai putut sã facã acest lucru. I-a urmat un preot învãţat, care a continuat slujba în limba sârbã.” Nimic mai neadevãrat, nici mãcar în ziua de astãzi românii timoceni nu se bucurã de slujbã religioasã în limba românã, sau vlahã cum îi place dlui Petrovici sã spunã, iar în bisericile sârbeşti slujba se ţine în continuare în slavonã, la fel ca în Evul Mediu. Şi atunci, dacã domnia sa nu cunoaşte nici mãcar acest lucru elementar, ne întrebãm: cum crede cã prin demersul sãu pretins ştiinţific, poate convinge cititorul, fie el sârb, vlah sau român, de justeţea afirmaţiilor sale?

Ne vedem nevoiţi sã vã reamintim noi faptul cã, încã din antichitate, regiunea Timocului (Dacia Ripenssis) fãcea parte integrantã din Dacia Aurelianã (mai târziu Moesia Superior), unde se retrãsese administraţia romanã de dupã anii 274-275 d.Hr. Nenumãrate vestigii romane se gãsesc în aceastã regiune şi atestã mulţimea aşezãrilor de s orginte latinã din antichitate. Timp de secole, ţinutul Crainei şi al Timocului, unde trãiesc acum în mod compact românii vlahi, a fost izolat între statul sârbesc (care nu depãşea confluenţa celor douã Morave) şi statul bulgar. Din timpurile Evului Mediu Timpuriu, avem mãrturia unor izvoare sârbeşti care atestã faptul cã, în drumul lor de la Rãsãrit spre Apus, sârbii au gãsit la sud de Dunãre pe “vlahii pe care i-au împins în munţi” (Lazarevic Dj. “Istorija Jugoslavena”, Beograd Vol. I, pag. 12). Prezenţa românilor pe locurile ce le ocupã şi astãzi este constatatã, încã din 1189, de clericul Ansbertus care, într-o dare de seamã asupra Cruciadei lui Frederic Barbarossa, îi menţioneazã în localitatea Branicevo, de pe râul Mlava (“Fontes reerum austriacarum” Abt. Scriptores, Vol. V, pag. 44). Sârbii nu şi-au extins dominaţia asupra Crainei decât sub regele Milutin, în 1292, pentru ca în 1389 statul sârb sã fie distrus în urma bãtãliei de la Kosovopolje. Stãpânirea otomanã a durat pânã la 1833, cu o întrerupere de 21 de ani (1718-1739), când regiunea Timocului a intrat sub ocupaţie austriacã, odatã cu Banatul şi Oltenia. De altfel, Nicolae Iorga, marele nostru istoric, susţinea cã “locuitorii dintre Timoc şi Morava alcãtuiau legãtura între românii din Dacia Traianã şi cei din Macedonia” (“Arhiva de la Iaşi”, II, pag. 368-399). Iatã, domnule Petrovici, de ce nu puteau sã migreze vlahii în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea la sud de Dunãre, pentru cã ei se aflau deja aici de sute de ani, iar asemenea mişcãri sporadice de populaţie, pe care nu le contestãm, nu au fãcut decât sã reînnoiascã elementul romanic, prezent încã din antichitate în regiunea Timocului.

În cadrul pretinselor sale studii istorice, Svetomir Petrovici mai susţine cã “numãrul cel mai mare al membrilor adunãrii etnice a vlahilor se declarã ca aparţinând naţiunii sârbe, iar mulţi considerã ca ofensã personalã daca cineva le contestã acest lucru”, uitând sã specifice faptul cã, începând cu anul 1833, românii din Valea Timocului au fost supuşi unui intens proces de deznaţionalizare, autoritãţile sârbeşti procedând chiar la schimbarea numelor şi a prenumelor româneşti, obligându-i pe vlahi sã adopte nume sârbeşti.

Sã revenim însã la realitatea din Valea Timocului şi sã-i prezentãm domnului Svetomir Petrovici datele unor statistici oficiale din secolele XIX şi XX, care menţioneazã pentru prima datã pe români ca etnie numeroasã şi de sine stãtãtoare, în Timocul sârbesc. Astfel, statisticile sârbeşti din anul 1846 indicau un numãr de 97.215 români, adicã 41,76 % din totalul populaţiei celor patru judeţe ale Serbiei de Rãsãrit (Craina, Timoc, Pojarevaţ şi Morava). În recensãmintele sârbeşti urmãtoare, numãrul lor creşte constant, cu unele fluctuaţii, pânã în 1895, când statistica menţioneazã 157.673 de români. Cu începere de la recensãmântul din 1900, numãrul românilor începe sã fie diminuat sensibil de cãtre autoritãţile sârbeşti, p entru a ascunde preponderenţa acestui element într-o provincie de margine a ţãrii. Acest lucru se regãseşte şi în recensãmântul efectuat în 1921, cu un numãr de 148.773 de români, şi se pare cã, la recensãmântul din 1931, numãrul românilor din Timoc era atât de mare, încât autoritãţile sârbeşti nu au încuviinţat publicarea rezultatelor. Conform specialiştilor români, în aceastã zonã trãiesc, în prezent, între 350.000 şi 800.000 de etnici români vlahi, numãrul real al acestora putând fi estimat doar, între limite destul de largi, deoarece cifrele oficiale sârbeşti pot fi luate în considerare doar “orientativ”. Astfel, în cadrul ultimului recensãmânt, efectuat de cãtre autoritãţile sârbeşti în cursul anului 2002, 40.054 de persoane s-au declarat vlahi şi un numãr de 34.576 de persoane s-au declarat români (inclusiv cei din Provincia Autonomã Voivodina).

Revenind la Svetomir Petrovici, acesta mai susţine cã “ limba vlahã este totuşi un dialect îndepãrtat al românei (… Limba vlahã s-a îndepãrtat şi mai mult de românã prin reforma lingvisticã din 1860, când pentru baza limbii literare române a fost luatã varianta munteneascã (cu centrul la Bucureşti), deşi vlahilor le era mai apropiatã varianta olteneascã (cu centrul la Craiova)”. Iatã deci cã aflãm lucruri noi şi “instructive” de la domnul Petrovici, cu alte cuvinte limba românã are mai multe dialecte şi conform acestuia, un muntean vorbeşte altfel decât un oltean. Şi ne mai mirãm de ce se descurcã oltenii aşa de greu prin Bucureşti… Norocul nostru este cã domnul Petrovici ne lãmureşte şi în privinţa acestui aspect, cu toate cã acest tip de discurs este destul de cunoscut, pentru cã şi asupra altor provincii istorice româneşti sau populate compact cu români s-a abãtut blestemul discursului segregaţionist, al împãrţirii artificiale a fraţilor de acelaşi sânge, între moldoveni sau bucovineni, şi români, respectiv între vlahi şi români. Pentru cã, nu-i aşa domnule Petrovici, dumneavoastrã poate consideraţi şi cã moldovenii din Republica Moldova vorbesc o altã limbã decât româna, sau cã sunt altceva decât români? Pentru cã, iatã, aflãm acum de la domnul Petrovici cã vlahii vorbesc o cu totul altã limbã decât limba românã, respectiv limba vlahã. Acest tip de discurs, fals şi denigrator, este adoptat în funcţie de interesul politic al unui stat, prin acesta încercându-se convingerea opiniei publice cã este vorba despre popoare diferite, cu origini diferite, sau în cel mai bun caz, de popoare care au urmat destine istorice diferite şi care în prezent nu mai au nici o legãturã. Aşa încearcã cu orice preţ sã ne convingã lingvişti sau istorici precum Stati sau Petrovici, şcoliţi la aceeaşi şcoalã panslavistã, cu drapele roşii la intrare…

Conform lui Svetomir Petrovici, pe parcursul istoriei au existat “mai multe încercãri individuale ca vlahilor sã li se impunã o altã conştiinţã naţionalã, ori vlahã, ori româneascã. Nici o astfel de încercare nu a reuşit, nici cea a preotului George Suveica din Slatina Borului, în condiţiile nefericite de rãzboi cu Antonescu, în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial. El a încercat, cu sprijinul generalului român Antonescu, sã-i numeascã pe vlahi români, iar estul Serbiei teritoriu românesc. În aceastã privinţã nu a primit un sprijin prea mare din partea locuitorilor vlahi, iar încercarea sa s-a terminat printr-un insucces”. Lucruri foarte interesante şi probabil necunoscute pentru cititorul român, prezentate totuşi într-un mod profund tendenţios de cãtre Svetomir Petrovici. Demersul lui George Suveicã, în timpul celui de-al doilea rãzboi modial, sau cele realizate de Atanasie Popovici Furnicã, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919) , atestã fãrã urmã de îndoialã deşteptarea conştiinţei naţionale româneşti a vlahilor din Timoc în perioada interbelicã. Faptul cã autoritãţile româneşti nu au acordat o importanţã mai mare acestor demersuri ale conaţionalilor din Serbia, s-a datorat în cea mai mare mãsurã circumstanţelor internaţionale în care România s-a aflat atât dupã prima conflagraţie mondialã, cât mai ales în timpul celei de-a doua, când a luptat pentru reîntregirea teritoriului naţional, sfârtecat în vara şi toamna tragicului an 1940. şi, probabil, cã domnul Petrovici nu ştie sau refuzã sã-şi aminteascã faptul cã la intrarea armatelor germane în Iugoslavia, în primãvara anului 1941, generalul Antonescu a refuzat sã se alãture acestora, în ciuda invitaţiei primite de la Berlin, iar acest lucru nu s-a petrecut datoritã faptului cã în regiune n-ar fi existat destui români, ci pentru cã România urmãrea redobândirea teritoriilor pierdute vremelnic în 1940, şi nu anexarea altora, în dauna unui stat cu care România nu avea nici un fel de diferend teritorial.

Iatã însã cã acum, în debut de mileniu III, când România este pe cale sã se integreze în marea familie europeanã şi se dovedeşte a fi un exemplu pentru toţi vecinii sãi în ceea ce priveşte acordarea şi respectarea drepturilor minoritãţilor naţionale, inclusiv a celei sârbe din România, care îşi are propriul reprezentant în cadrul Parlamentului de la Bucureşti, asemenea puncte de vedere ale unor cercetãtori şi istorici vin sã obstrucţioneze procesul firesc de apropiere dintre cele douã state vecine. Comunitatea româneascã din Valea Timocului ar trebui sã fie o punte de legãturã între cele douã popoare şi nu un obiect de disputã, iar primul pas ar trebui fãcut de cãtre autoritãţile sârbeşti prin recunoaşterea oficialã a minoritãţii româneşti din Serbia de Rãsãrit şi prin acordarea drepturilor legitime în ceea ce priveşte învãţãmântul, presa şi slujbele religioase în limba maternã, adicã în limba românã.

În acest fel, Serbia ar demonstra cã se rupe de un trecut întunecat şi cã acceptã într-un mod sincer valorile europene. şi atunci, cu siguranţã, n-ar mai fi nevoie de prezenţa unui raportor european în Serbia, desemnat în cursul lunii decembrie 2005, de Adunarea Parlamentarã a Consiliului Europei, în persoana lui Jurgen Hermann, şi însãrcinat cu monitorizarea comunitãţii româneşti din Timoc şi Voivodina. Şi atunci, cu siguranţã cã şi discursul unor asemenea istorici sârbi nu ar mai avea ecoul scontat, iar mişcãrile naţionaliste din Serbia ar pierde obiectul preocupãrilor lor de moment.

**************************
Articol aparut in cadrul revistei LAMURA din Craiova, editata de Asociatia culturala pro Europa Lamura, in numarul din luna decembrie 2006

Un comentariu:

De ce nu? spunea...

Cred ca un răspuns referitor la originea vlahilor (pe mine nu ma deranjează dacă sunt numiți asa, chiar îmi place, caci le da un farmec anume) se găsește aici:
http://www.rumaniamilitary.ro/un-pic-de-genetica-romania-si-vecinii-sai

"Pentru românii de aici, este clar că Serbia este patria lor. Totuşi, ţara de origine, care în sensul etnografic etnolingvistic spiritual şi istoric sintetizează existenţa şi moştenirea antropologică a românilor este România ca singura istorică VALAHIA. Lucrul acesta nu le convine multora incluzând şi anumiţi români. De altminteri când ne identificăm etnic, dacă este fizic sau duhovnic sau în ambele categorii."

Dragomir Draghici din BOR (Timocul "sarbesc" )


„Individul, pentru a putea fi un bun politician, trebuie să aibă un caracter puternic, de nezdruncinat, autoritate, să fie capabil de a spune ”nu”, de a contrazice, de a pune obstacole, de a provoca ura, căci asta este natura politicii. Cineva care caută cu orice preţ să câştige simpatia tuturor, să fie flatat, să evite coflictele, are încă multe de învăţat pentru a fi capabil de a conduce un partid politic cu pretenţii” — Zoran Đinđić (1 August 195212 Martie 2003) Prim Ministru al Serbiei intre 25 ianuarie 2001 - 12 martie 2003.

Stema TRIBALIEI

Stema TRIBALIEI

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000

Timocenii din ZLOT la Vidin in 2000